Promovăm noi într-adevăr un Dumnezeu al dragostei? (Documentar apologetic)

 

Ai tu un Dumnezeu al dragostei?

 

 

Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.

1Ioan 4:8.

 

Este Dumnezeu “un Dumnezeu al dragostei”, chiar şi atunci când pedepseşte?

 

“Dumnezeu este dragoste”. Este această caracteristică nobilă adevărată pe toate planurile? Da! Şi atunci? Să-l promovăm pe Dumnezeu, ca pe un zeu incult, crud pâna la demenţă, inventat de un trib necivilizat din antichitate; un alt "Moloh"? Acest adevăr la început te va mânia, dar pe urmă te va elibera, dacă iubeşti adevărul şi vei medita la el cu smerenie. Căci cine ar putea să îşi chinuie până la nesfârşit victimele şi încă în foc (cea mai gravă tortură), decât un dement, care nu mai are simţul iubirii, dreptăţii şi înţelepciunii? Şi Dumnezeu nu este aşa, glorie lui în veci, amin! Însă cine îl prezintă aşa, are grave probleme, atât cu inima, cât şi cu capul (gândirea)!

Dar ce se întâmplă dacă cineva respinge o astfel de iubire imensă, dacă nu este iad şi nu va fi chinuit veşnic? Va fi iertat? Nu. Păcatul lui nu va fi ispăşit şi va rămâne fără drept la viaţă veşnică, “nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36). Căci plata păcatului este moartea veşnică şi nu chinul veşnic. La judecată va fi condamnat la moarte eternă şi sentinţa va fi definitivă, irevocabilă şi eternă. Pedeapsa aceasta (ca să nu vezi viaţa eternă) este suficientă. Deci fiecare trebuie să ne gândim bine...

Mărit să fie Dumnezeul dreptăţii, milei, adevărului şi iubirii, şi Fiul său! Acest Dumnezeu să vă binecuvânteze, prin Fiul său, luminându-va inima şi mintea, să fiţi asemenea lui şi nu semănând cu cei care au inventat un zeu tribal şi incult, pe Moloh!

 

Originea dogmei despre chinul veşnic

 

Adevărul este de la Dumnezeu, neadevărul este de la un înger decăzut, care nu a mai iubit adevărul, ajungând să i se spună “tatăl minciunii” (Ioan 8:44), “Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume”. Artizanul dogmei despre chinul veşnic este Satan Diavolul.

Odată cu studiul comparativ al tuturor manuscriselor biblice din anticitate şi contabilizarea lor, se rupe "craca" de sub picioarele "iadului". De ce? Din cauza diferenţelor textuale care ies la iveală şi sunt izbitoare.

Priviţi mai jos nepotrivirea din Biblia modernă pentru care am argumentat că se taie craca de sub picioarele iadului. Când Biblia antica ebraică de lângă Marea Galileii a fost tradusă de Ienonim (care a trăit în secolele IV-V Anno Domini), acesta a redat Daniel 7:17 astfel: “hae bestiae magnae quattuor quattuor regna consurgent de terra" adică "aceste patru fiare mari sunt patru împărății, care se vor ridica pe pământ".

Biblia modernă spune că “fiarele” sunt “împăraţi”, iar la Daniel 7:23 tot această Biblie modernă spune că fiarele sunt “împărăţii”. Este vorba de o greşeala de copiere, pe care din fericire Ieronim nu o face, urmând textul ebraic antic de lângă Marea Galileii, care conţinea expresia corecta.

Prin urmare textul necontradictoriu este "aceste patru fiare mari sunt patru împărății, care se vor ridica pe pământ". Ei bine, conform profeţiei, ce se va întâmpla cu aceste împărăţii? Profeţia arată că primele trei “au fost dezbrăcate de puterea lor” adică au fost prăbusite, după ce li s-a permis un anumit timp de dominație (Daniel 7:12).

Ce se va întâmpla cu a patra împărăție, conform profeției? Va fi “dezbrăcată” oare şi ea? Da, va fi prăbuşită şi ea. Putem privi la “dezbrăcarea” ei în Daniel 7:11, unde profeția descrie în termeni figurativi acest act:

1. Fiara este UCISĂ

2. Trupul fiarei este DISTRUS

3. Trupul fiarei este ARUNCAT ÎN FOC

4. Trupul fiarei este ARS ÎN FOC

Acum, aceeaşi fiară descrisă în Apocalipsa 20:10 din BIBLIA MODERNĂ este descrisă ca fiind chinuită în vecii vecilor. Poftim? Păi cum dacă a fost ucisă şi distrusă prin foc? E imposibil. De ce? Deoarece fiara reprezintă un sistem politic, o împărăţie – după cum scrie la Daniel 7:23 - şi cum să chinuieşti etern o împărăţie, un sistem? Este clar că avem de a face cu un verset ce a fost stilizat dogmatic, adică îmbogăţit prin cuvinte ce nu existau în original. Cândva acest verset nu a avut fraza "Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte în vecii vecilor". Cel ce a îmbogăţit textul autograf nu era versat în Vechiul Testament, altfel şi-ar fi dat seama de neconcordanţă. Oricum, fapta acestui om de a adăuga la textul autograf, este o nebunie doctrinară şi a dus mase întregi în rătăcire ideologică. Este clar, că în biserica primară focul cel veşnic însemna "mistuirea" duşmanilor lui Dumnezeu şi nu chinuirea lor eternă (Evrei 10:27). În nici o epistolă a apostolului Pavel nu se regăseşte ideea chinuirii eterne a păcătoşilor, doar îndepărtarea lor, mistuirea lor, distrugerea eternă. Dacă chinul veşnic ar fi fost predat în creştinismul primar, apostolic, cu siguranţă că ideea aceasta s-ar fi regăsit în vasta corespondenţă pe care a purtat-o apostolul Pavel cu adunările (bisericile) creştine.

"Lacul de foc" reprezintă distrugere eternă. "Fiara" a patra este un sistem politic. Ultimul sistem politic. Această “fiară” nu este un singur om, cum se crede în mod eronat în multe culte... Citiţi cu atentie şi fiţi credincioşi, nu creduli...

După cum creştinii buni şi răi vor trăi alături (grâul şi neghina), tot aşa adevărul şi falsităţile strecurate prin traduceri vor dăinui împreună. Numai cei ce respectă legile adevărului vor şti să facă diferenţa (Daniel 12:10), restul vor lua de bun şi versetele şi cuvintele neautentice strecurate în Biblie, iar în ziua judecăţii vor rămâne de ruşine deoarece s-au bazat pe o dogmatică emotivă, care a respins realitatea.

 

Plata păcatului este moartea şi această pedeapsă este suficientă

 

Aşa-numitul "Credeu Apostolic", din jurul anilor 120-130 AD, confirmă indirect modificările survenite mai târziu la textul Bibliei antice. De exemplu, textul original din Luca 23:43 a fost modificat prin reaşezarea unei virgule în propoziţie. Cum să fie Domnul Iesus cu tâlharul pocăit  în rai în acea zi, când trei zile şi trei nopţi a fost în mormânt? N-a fost oare confirmat acest fapt chiar de cel ce a fost înviat prin puterea lui Dumnezeu (Ioan 20:17)? Doar n-o fi raiul în mormânt... 

Iată Credeul Apostolic din anii 120-130 (copiat în secolul IV de către episcopul Marcellus din Ankira), înainte de textele falsificate de scribii catolici:

Crezul Apostolic

“Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului. Şi în Iesus Christos, Fiul său unic, Domnul nostru, care s-a zămislit de la duhul sfânt, s-a născut din Maria fecioara; a pătimit sub Ponţiu Pilat, a fost răstignit, a murit şi a fost îngropat. A treia zi a înviat din morţi, s-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul; de unde are să vină să judece viii şi morţii. Cred în duhul sfânt, sfânta adunare, părtăşia sfinţilor, iertarea păcatelor, învierea morţilor şi viaţa veşnică. Amin!” 

Nici o menţiune despre "coborârea în iad" sau "chinul veşnic". Şi asta deoarece în acel timp se credea încă ferm că plata păcatului este moartea şi nu “chinul vesnic”: “Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iesus Christos, Domnul nostru.” Romani 6:23. De ce este această pedeapsă suficientă? Deoarece a fixat-o un Dumnezeu al cărui judecăţi sunt “adevărate şi drepte” (Apocalipsa 19:2).

 

Să nu fim noi "mai justiţiari" decât Creatorul însuşi!

 

Atenţie mare: Diavolul te poate înşela şi prin traducători!

Adevăruri ascunse prin traducători neatenţi, înşelaţi de Diavol

Dumnezeu cunoaşte toate tainele, şi pentru că iubeşte pe cei care iubesc adevărul, El le descoperă iubiţilor Săi.

Deuteronomul 29:29 VDC

Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri, pe vecie, ca să împlinim toate ..

 

Domnul Iisus a spus că nimic ascuns nu va rămâne nedescoperit, deci nimic din ceea ce este ascuns în mod necinstit, nu se poate ascunde până la infinit: Marcu 4:22 VDC ... Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nimic tăinuit care nu va ieși la lumină

 

Păcatele scribilor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu

Uneori, scribii sau traducătorii au modificat pe alocuri textul biblic.

Iată câteva exemple:

Luca 23:43 “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu mine în rai.” Datorită acestei redări defectuoase a textului, mulţi oameni cred că în seara în care au murit, Domnul Iesus şi tâlharul pocăit s-au dus în rai (paradis). În această formulare a rostirii Domnului Iesus, această frază nu poate fi adevărată din două motive:

1. El şi-a dat sufletul la moarte, conform cu textul ebraic (Isaia 53:10,12), deci era mort deabinelea, şi trup şi suflet şi în acele trei zile şi trei nopţi cât a stat inconştient în mormântul de piatră, nu putea călători. Atât trupul lui cât şi sufletul lui erau în aşteptarea învierii. Din nefericire pentru publicul neştiutor de ebraică, traducătorii care îşi permit asta nu redau fidel textul, ascunzând din text cuvântul “suflet” (nefeş). Adevărata redare a textului este: “pentru că şi-a dat sufletul (nefeş) la moarte” Isaia 53:12

2. În dimineaţa învierii însuşi Domnul nostru Iesus spunea Mariei că n-a fost încă în raiul ceresc al Tatălui său, alt rai nefiind nicăieri în acel timp (Ioan 20:17).

Atunci se contrazice Biblia? Da, însă doar în formularea traducătorilor neatenţi. În unele texte biblice foarte vechi, textul din Luca 23:43 sună aşa: “Adevărat îţi spun astăzi, vei fi cu mine în rai” Codex Vaticanus 1209, “Adevărat îţi spun astăzi, că vei fi cu mine în grădina Eden” Codex Curetonianus.

 

Pune-ţi corect virgula!

Unde punem corect virgula în Luca 23:43?

 

Aşadar, unde punem virgula în Luca 23:43: după cuvântul “astăzi” sau înainte de acest cuvânt?

Pentru locului virgulei în Luca 23:43, trei posibilități au fost propuse:

1. Pentru a pune o virgulă înainte de cuvântul "astăzi", ca și când Domnul Iesus și tâlharul pocăit ar fi fost deja în acea seara în Paradis; aceştia propun un lucru imposibil, având în vedere că încă nu exista un paradis pe pământ, iar în paradisul ceresc Domnul Iesus încă nu s-a dus în acea seară (Ioan 20:17)

2. Pentru a pune o virgulă după cuvântul "astăzi", arătând o promisiune solemnă făcută în acea zi memorabilă

3. Pentru a pune o virgulă atât înainte, cât și după "astăzi", lăsând cititorului opțiunea interpretării

A se vedea "Understanding and Translating 'Today' in Luke 23.43" (Înțelegerea și traducerea cuvântului "astăzi" în Luca 23:43), de J. Hong, publicat în "The Bible Translator”, Vol. 46, 1995, pp. 408-417.

Retrospectivă istorico-literară

Folosirea cuvântului "astăzi" pentru a introduce sau a încheia o afirmaţie reprezintă doar un idiom  semitic, folosit pentru a sublinia semnificaţia şi solemnitatea declaraţiei ce fusese  făcută sau urna să fie făcută; idiomul acesta este destul de obişnuit în Scriptură, în Deuteronomul  întâlnim peste 40 de astfel de expresii, cum ar fi: „te învăt astăzi", „îţi poruncesc astăzi”, „mărturisesc împotriva ta astăzi” şi „îţi declar astăzi” (Deuteronom 4:18; 6:6; 7:11; 8:19; 11:26,32; 30:18,19; 32:46).

Manuscrisele grecești timpurii nu au avut semne de punctuație, însă cu timpul au început să apară, cum este cazul în manuscrisul Vaticanus 1209 unde Luca 23.43 are un punct inferior (hypostigme) după cuvântul “semeron” (astăzi). Manuscrisul Vaticanus 1209 (B) a fost redactat în prima parte a secolului IV și este cea mai veche Biblie completă aflată în custodia Bisericii Romano-Catolice, a doua ca vechime, după Biblia Codex Sinaiticus.

În ceea ce privește punctuația utilizată de către autorii acestui manuscris, s-a constatat că, în general, manuscrisul Vaticanus 1209 (B) are punctul de sus pentru oprire (punct), iar punctul de jos pentru o scurtă pauză (virgulă). (A. T. Robertson, "A Grammar of the Greek New Testament," Nashville, 1934, p. 242)

Cerneala literelor unciale din Codexul Vaticanus 1209 (B) a fost de culoare maro decolorat, iar un secol mai târziu un scrib a trasat peste multe dintre literele și semnele de punctuație. Cu toate acestea, în Luca 23:43, cerneala din punctul inferior este aceeași ca și literele textului autograf, arătând că din fericire nu s-a operat o modificare ulterioară în acest caz.

Un alt manuscris biblic (evangheliar) scris în secolul IV sau V e.n. numit Manuscrisul Curetonian Siriac (de limbă siriacă) redă Luca 23:43 astfel: “Adevărat îţi spun astăzi, că vei fi cu mine în grădina Eden”

-- F.C. Burkitt, "The Curetonian Version of the Four Gospels", Vol. I, Cambridge, 1904.

Mărturii din diferite scrieri eclesiastice (bisericeşti) din antichitate:

"Într-adevăr unii citesc astfel: ‘Adevărat îți spun astăzi,’ și au pus o virgulă, apoi au adăugat: 'vei fi cu mine în Paradis'.” -- Hesychius din Ierusalim, un scriitor eclesiastic, care a murit aproximativ în anul 434 e.n. Text grecesc găsit în Patrologia Graeca, Vol. 93, coloanele 432, 1433.

"Dar alții pun semnul de punctuație după "astăzi", așa că s-ar putea spune astfel: 'Adevărat îți spun astăzi,' iar apoi adaugă expresia : 'vei fi cu mine in Paradis'.” -- Theophylact, un scriitor eclesiastic care a murit în jurul anului 1112 E.n. Editia: Patrologia Graeca, Vol. 123, coloana 1104.

"Alții iau în considerare ceea ce se spune; aceșitia spun că trebuie să fie citit prin punerea virgulei astfel: 'Adevărat îți spun astăzi,' și apoi adaugă expresia în felul următor: 'vei fi cu mine' etc." -- Scholia 237, 239, 254. Text gasit în Novum Testamentum Graece, editio octavia critica maior, de C. Tischendorf, Vol. I, Leipzig, 1869, după Luca 23:43.

Așadar, au fost cititori în antichitate care au înțeles textul din Luca 23:43 ca "Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu mine în Paradis". În acea zi în care a murit Domnul Iesus, el a fost în mormânt, nu în Paradis (Psalmul 16:8-11; Faptele Apostolilor 2:22-32). El a fost mort, a stat în mormânt până a treia zi și a fost înviat ca "pârgă" a învierii. (Faptele Apostolilor 10:40; 1 Corinteni 15:20; Coloseni 1:18). Prin urmare, cuvântul "astăzi" din Luca 23:43 nu ne spune că în acea zi tâlharul pocăit a fost cu Domnul nostru Iesus în Paradis. 

 

Mărturii care sprijină punerea corectă a virgulei în Luca 23:43

 

Apostolul Pavel susţine că Domnul Iesus “a înviat dintre cei morţi”, nu că ar fi coborât după trei zile şi trei nopţi din raiul ceresc (1Corinteni 15:12), alt rai nefiind la acea oră.

Tâlharul care s-a pocăit pe cruce, nu poate fi în rai încă, deoarece morţii pot ajunge în rai doar prin înviere şi învierea încă nu a avut loc (Daniel 12:2, Ioan 5:28,29). Haideţi să nu fim creduli, ci credincioşi.

Evrei 11:5 “Prin credinţă, Enoh a fost răpit de pe pământ ca să nu vadă moartea”. Dacă Enoh ar fi fost răpit de pe pământ, singura variantă ar fi că el este acum la Dumnezeu, în cer. Însă în mod curios Fiul lui Dumnezeu nu l-a întâlnit acolo (Ioan 3:13). Cum se explică? Din păcate avem de a face iarăşi cu neatenţia traducătorilor. Textul grec spune doar atât: “Prin credinţă, Enoh a fost răpit ca să nu vadă moartea”. După cum observaţi, textul nu spune că ar fi fost răpit de pe pământ, cum sugerează traducătorii din neatenţie. Dacă citim relatarea din Geneza 6:5 despre societatea umană din timpul lui Noe, am putea deduce mai degrabă că este vorba de răpirea lui Enoh într-un loc sigur de pe pământ, din mijlocul unei civilizaţii îmbibată cu violenţă. Această gloată turbată de păcate şi violenţă dorea să îl ucidă, din cauză că el era un predicator al neprihănirii, atât prin umblarea lui cu Dumnezeu, cât şi prin mesajul de condamnare al păcatelor şi comportamentului păcătoşilor (Geneza 5:22-24). Putem asista nu la o răpire de pe pământ la Dumnezeu, în cer, ci de pe tărâmul unui ţinut violent pe un tărâm neatins de civilizaţia violentă, dar tot de pe arealul pământesc. Ce s-a întâmplat mai apoi cu Enoh? A murit, după un anumit timp. El a scăpat într-adevăr de gloata violentă, şi n-a văzut moartea din mâna lor, dar n-a scăpat de duşmanul tuturor: moartea.

De ce este biblic acest răspuns?

“În Adam toţi mor” (1Corinteni 15:22), deoarece “plata păcatului este moartea” (Romani 6:23) şi toţi au păcătuit într-un fel sau altul (Romani 5:14), dând prilej morţii să “domnească”, căci moartea trece asupra tuturor prin păcat. Nimeni nu a scăpat de contaminarea cu păcatul strămoşesc mostenit de la Adam, nici chiar Enoh. De aceea Enoh n-a putut fi o excepţie care să scape de urmarea păcatului: moartea (Romani 3:9, Psalmul 89:48). Dacă Enoh n-ar fi păcătuit, ar fi putut primi darul vieţii veşnice, fără să moară, însă vedem că şi el este inclus printre toţi aceia care “n-au primit ce le fusese făgăduit” (Evrei 11:30), adică răsplata supremă, viaţa veşnică. Să nu lăsăm ca Diavolul să ne învingă vigilenţa minţii prin adăugirile nebiblice ale traducătorilor.

Evrei 9:27 “Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Conform acestui text, mulţi ar putea presupune că păcătoşii mor doar o singură dată şi după moarte vine automat judecata lor. Însă textul grec spune doar atât: “Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară odată, iar după aceea judecata.” Din nou, vina cade asupra traducătorului neatent. Apostolul Pavel, nu plasează automat o ordine cronologică strictă, ci arată două evenimente majore dintre evenimentele majore ale oamenilor: moartea şi judecata. Noi ştim din Biblie că între moarte (momentul pierderii vieţii) şi judecată mai sunt două lucruri importante: somnul de moarte şi învierea (Daniel 12:2, Ioan 5:28,29). Din păcate pentru cei nemântuiţi, ei vor experimenta şi o a doua moarte, moartea veşnică, din care nu mai este întoarcere (Apocalipsa 20:6,11-15).

Dacă nu se traduce textul antic aşa cum este, textul adăugat poate sprijini convingeri false.
Iată ce spun traducătorii la Ioan 12:25:
"Cel ce îşi iubeşte viaţa şi-o va pierde şi cel ce-şi urăşte viaţa în această lume şi-o va păstra pentru viaţă eternă."
Iată ce spune cu adevărat textul grec:
ho philon ten psychen autou apollyei auten kai ho mison ten psychen autou en to kosmo touto eis zoen aionion phylaxei auten
Traducere după textul grec, făcându-se diferenţa între psyche (suflet) şi zoe (viaţă):
25. Cine îşi iubeşte sufletul (psychen) îl va pierde; şi cine îşi urăşte sufletul (psychen) în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa (zoen) veşnică.

 

Adevărul ascuns din Matei 10:28

Unii dintre traducători fac ce fac, numai ca să ascundă ADEVĂRUL că sufletul se poate pierde, adică muri. 

Matei 10:28 “Nu vă temeti de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul”. Conform cu acest text oamenii nu ar putea ucide sufletul, însă în mod interesant, găsim nenumărate versete biblice în care situaţia ni se prezintă exact în sens opus, că oamenii pot face acest lucru, ceea ce arată că nici acest verset n-a scăpat nemodificat – din păcate – de pana acelor scribi creduli, care au fost orbiţi de Cel Viclean în antichitate.
Biblia (atât în VT cât şi în NT) arată că sufletul este muritor, poate muri şi că poate fi ucis de catre oameni.

Iată câteva versete biblice, dintre multe altele, care arată că sufletul este muritor:

"acel suflet (nefeş) va fi nimicit din Israel" Exodul 12:15;
"sufletul (nefeş) acela va fi nimicit din adunarea lui Israel” Exodul 12:19;
"sufletele (nefeş) lor vor fi nimicite din mijlocul poporului lor" Leviticul 18:29;
"sufletul (nefeş) acela va fi nimicit din poporul lui" Leviticul 19:8;
"sufletul (nefeş) acela să fie nimicit din poporul lui" Numerii 9:13;
"şi că ne veţi scăpa sufletele (nefeş) de la moarte" Iosua 2:13;
"Eu sunt cauza morţii tuturor sufletelor (nefeş) din casa tatălui tău!" 1Samuel 22:19-22;

"Aşa că nici faraon nu va veni cu o armată mare şi popor mult să-l ajute în război, când se vor ridica întărituri şi se vor face şanţuri pentru nimicirea multor suflete (nefes)." Ezechiel 17:17

"Scoală-te, ia Copilaşul şi pe mama Lui şi du-te în ţara lui Israel, căci au murit cei care căutau să ia sufletul ("psuchen" conform manuscriselor greceşti) Copilaşului." Matei 2:20

"După cum nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea sufletul ("psuchen" conform manuscriselor greceşti) ca răscumpărare pentru mulţi." Matei 20:28

"Apoi le-a zis: Este îngăduit în sabat să faci bine sau să faci rău, să scapi sufletul ("psuchen" conform manuscriselor greceşti) sau să îl pierzi?" Marcu 3:4

O altă dovadă gasim în Matei 10:39. Aici ni se spune că credincioşii îşi pot pierde sufletul stând ferm lângă mesajul lui Christos sau îl pot scăpa pentru moment, dacă îl reneagă. Însă singurul mod pentru a-şi pierde sufletul în viaţa aceasta pentru Christos, în acest sens, este ca ei să moară ucişi.

Şi sunt multe alte texte care vorbesc clar şi desluşit că sufletul este muritor şi că poate fi ucis de către oameni. Ce facem cu ele? Le omitem pe toate ca să ne ţinem morţiş de redarea actuală din Matei 10:28? Oare este ea autentică?

Nu! Este foarte interesant cum citează Matei 10:28 Iustin Martirul, care a trăit între anii 80-160 e.n, când el afirma: "Căci noi ştim că Stăpânul nostru, Iesus Christos, a spus că „ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu” şi „nu vă temeţi de cei ce vă ucid trupul şi apoi nu mai pot face nimic; ci temeţi-vă de Cel care, după moarte, vă poate arunca şi trupul şi sufletul în gheenă”." (Apologia I, capitolul XIX). Dacă cercetăm în Biblie unde spune Domnul Iesus aşa ceva, cel mai apropiat loc de această redare este la Matei 10:28. Deci Iustin Martirul a citat Matei 10:28 în forma sa autentică din timpul său, cea nemodificată de scribii creduli din antichitate, care din neatenție s-au lăsat manipulați de către Diavolul viclean. Iată că prin anii 130 e.n. acest verset n-a stat în contra adevărului, aşa cum stă el azi, fiind modificat în chip necinstit de către scribii creduli din antichitate, pentru a susţine nemurirea sufletului şi rugăciunile pentru morţi, care le aduceau bani şi alte foloase.

Sursa: Scrierile Primelor Secole, IUSTIN MARTIRUL – PRIMA APOLOGIE A LUI IUSTIN Anul redactării circa 132-135 Citat din CAPITOLUL XIX – ÎNVIEREA ESTE POSIBILĂ

“Căci noi ştim că Stăpânul nostru, Iesus Christos, a spus că „ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu” şi „nu vă temeţi de cei ce vă ucid trupul şi apoi nu mai pot face nimic; ci temeţi-vă de Cel care, după moarte, vă poate arunca şi trupul şi sufletul în gheenă”. Gheena este locul unde vor fi pedepsiţi cei ce au trăit în răutate şi nu au crezut că lucrurile pe care Dumnezeu ne-a învăţat prin Christos se vor întâmpla.”

Din păcate, chiar şi acest autor credea în nemurirea sufletelor până la a doua venire a Domnului nostru Iesus Christos, aşa că nu poate fi acuzat de modificarea acestui verset pentru a sprijini doctrina sa.

Cerneala care demască scribii din biserica timpurie şi ne spune să fim atenţi:

Dovada concludentă că scribii din biserica timpurie falsificau Sfintele Scripturi, o găsim chiar în cea mai veche Biblie, aflată în custodia bisericii Romano-Catolice, Biblia Codex Vaticanus din prima parte a secolului IV. Cerneala literelor unciale cu care s-a copiat acest codex a fost de culoare maro decolorat, însă mai târziu un scrib (sau mai mulți) au modificat anumite texte cu o cerneală care nu se mai potrivește cu cerneala folosită inițial, făcând ca un cititor să lase o gravă notă marginală, față de cei care nu lăsau textul așa cum a fost scris.

La pagina 1512 al acestui codex, lângă Evrei 1:3, textul conţine o notă marginală interesantă: "Nebuni şi netrebnici, puteţi lăsa în pace vechea redare şi să nu o alteraţi?" — "ἀμαθέστατε καὶ κακέ, ἄφες τὸν παλαιόν, μὴ μεταποίει". Este un strigăt de revoltă a unui om care a văzut schimbările operate în textul biblic de pe timpul său.

 

Ce au în comun păgânii şi Biserica Catolică şi de ce?

DE CINE şi DE CE a fost inventat “infernul (iadul)”?

 

Iată inventatorii antici ai infernului (iadului):

Mulţumesc Tatălui ceresc în numele Fiului său, că prin harul său şi pentru gloria sa, putem să arătăm originile învăţăturii despre "iad". Pentru unii va fi o satisfacţie să se adâncească în acest studiu, pentru alţii va fi o eliberare, învăţând un nou adevăr, pentru alţii o decepţie usturătoare a minţii şi sufletului lor, văzând că iarăşi au fost înşelaţi şi îşi vor pierde încrederea în preoţi, pastori şi în Biblie, iar pentru alţii o altă pricină de mânie, fiindcă de ciudă, nu vor vrea să parcurgă până la final acest studiu, considerându-l din start ca fiind eretic... Vorba aceea: "Adevărul e supărător".

Nu trebuie să fim de acord cu așa numita doctrină a mântuirii universale, acestă învăţătură nu este o doctrină biblică, după cum nici doctrina iadului de foc şi a chinului veșnic nu este biblică, ea fiind picurată mai târziu în paginile Bibliei de către scribii Bisericii Catolice. Sunt două extreme; dar trebuie să fim de acord că cei ce nu acceptă să facă bine conform cu voința divină, vor fi înviaţi, judecaţi şi condamnaţi la moartea a doua (şi nu la un chin ce ţine veşnic), după cum este scris:

 “Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții săi și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut; căci voi ați crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.” 2Tesaloniceni 1:9,10

 “Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi.” Evrei 10:26,27

Biserica Catolică care s-a pus stăpână peste Biblie şi a persecutat pe toţi cei care aveau o altă Biblie de cât a ei, ucigând pe posesorii ei şi distrugând toate aceste Biblii, a modificat cum a dorit ea textele şi adăugând la ele şi-a făcut o versiune proprie din care să rezulte că Dumnezeu îi chinuie pe păcătoşi după ce mor, însă dacă plăteşti anumite taxe pentru rugăciuni, preoţii lor îi pot scoate pe păcătoşi din acel foc. Teologul Martin Luther s-a ridicat împotriva acestei învăţături nebiblice, însă nu şi-a dat seama că Biblia deţinută de catolici a fost deja modificată cu mult timp înainte, modificările începând din secolul II. Revenirea la “adevărul adevărat” nu s-a putut face din cauza acestor texte modificate sau intoduse alături de textul biblic.

Dar concepţia despre un iad cu foc şi chinurile de acolo n-a fost inventată de Biserica Catolică. Ea doar s-a inspirat din păgânism, de unde provenea această doctrină.
Ce au spus învăţaţii păgâni despre iad şi de ce?

Iată cine a inventat iadul şi de ce a fost inventat iadul de păgâni, conform unor resurse din “Marea Bibliotecă” care se numeşte “Internet”:
Mărturia lui Polybus:
"Polybius, istoric antic, spune:" Din moment ce mulțimea este mereu schimbătoare, plină de dorințe nelegiuite, pasiuni iraționale și violență, nu există nici o altă cale de a o menține în ordine, decât prin teama și teroarea lumii invizibile; pentru care relatare mi se pare că strămoșii noștri au acționat judicios, când AU NĂSCOCIT să aducă în credința populară aceste noțiuni ale zeilor și a zonelor infernale." B. VI 56.
Mărturia lui Titus Livius:
Titus Livius, istoricul celebru, vorbește în același spirit; laudă înțelepciunea lui Numa Pompilius, pentru că A INVENTAT teama de acești zei, ca "un mijloc mai eficace de guvernare a unei populaţii ignorante și barbare." Hist., am 19.
Mărturia lui Stabon, geograful:
"Mulțimea este reţinută de la viciu prin pedepsele zeilor, ce se spune că le provoacă pe infractori, și prin aceste terori și amenințări prin care anumite cuvinte îngrozitoare și forme monstruoase le imprima în mintea lor ... Pentru că este imposibil să guvernezi mulțimea de femei, și toată gloata comună, prin raționament filozofic și să le conduci la evlavie, sfințenie și virtute - căci acest lucru trebuie făcut prin superstiție, sau teama de zei, prin semnificaţia BASMELOR și minunilor; pentru că tunetul, egida, tridentul, torțele (ale Furiilor), dragonii, și celelalte, sunt toate basme, cum este, de asemenea toată teologia veche. Aceste lucruri legiuitorii le utilizează ca sperietori de ciori pentru a îngrozi mulțimea copilărească." Geog., B.
Mărturia lui Timaeus Locrus, Pitagoreanul (numai în treacăt spun că în antichitate se spunea "pitagorean" celor ce urmau cultul mistico-secretist religios inventat de Pitagora din Samos, ce se considera un "semizeu"):
"Timaeus Locrus, Pitagoreanul, care după ce atestă că doctrina recompensei și pedepsei după moarte este necesară pentru societate, continuă după cum urmează: "Pentru că după cum uneori vindecăm corpul cu remedii nesănătoase, când cele mai sănătoase nu produc nici un efect, așa am restrânge acele minți cu relatări false, pe cei care nu vor fi convinși de adevăr. Există o necesitate, prin urmare, de insuflare a spaimei acestor chinuri străine: cum că sufletul îşi schimbă locuința aceasta; că lașul este împins rușinos în trupul unei femei; criminalul este încarcerat în formă de fiară sălbatică; cel vanituos şi nestatornic este schimbat în păsări, și leneșului și neștiutorii în pești."
Mărturia lui Platon:
"Platon, în comentariul său către Timaeus, susține în totalitate ceea ce spune el cu privire la invenția fabuloasă a acestor chinuri stranii. Și Strabon spune că "Platon și brahmanii din India au inventat basme cu privire la viitoarele judecati ale iadului" (Hades). Și Chrysippus îl blama pe Platon pentru încercarea de a descuraja oamenii de la rău prin poveștile înspăimântătoare ale pedepselor viitoare.
Platon însuși este extrem de inconsistent, uneori adoptând, chiar și în discursurile sale grave, basmele poeților, iar alteori le respingea ca totul false, și da vederi prea înspăimântătoare ale lumii invizibile. Uneori, el susține, pe motive sociale, că acestea sunt necesare pentru a restrânge oameni răi de la răutate și criminalitate și apoi din nou el protesteaza împotriva lor pe motive politice, că înfrică cetățenii și face lași pe soldați, care, crezând aceste lucruri, se tem de moarte, și, prin urmare, nu luptă bine.
Dar toate acestea arată în ce lumină le considera; nu ca adevăruri, cu siguranță, doar ficțiuni, convenabile, în unele cazuri, dar dificil de gestionat în altele."

Mărturia lui Seneca, Sextul Empiricus şi Aristotel:
Seneca scria: "Acele lucruri care fac regiunile infernale teribile, întunericul, închisoarea, râul de flacără de foc, scaunul de judecată, si celelalte, sunt toate un basm, cu care poeții se amuză, și prin ei ne agita cu spaimele deșarte."
Sextus Empiricus le numește "basmele poetice ale iadului;" și Cicero scrie despre ele ca "absurdități stupide și basme" (ineptiis ac fabulis). 
Aristotel scria: "Acesta a fost pronunțată în formă mitică de la cele mai vechi timpuri până la posteritate, că există zei, și că divinul (Divinitatea) compase toată natura. Toate lângă acestea au fost adăugate, după stilul mitic, cu scopul de a convinge mulțimea, precum și pentru interesele legilor și avantajul statului." Neander Biserica Hist., I, p. 7. 11

Marturia filozofului ATEU Voltaire: "Avem de-a face cu nenumăraţi  pungaşi care nu gândesc prea mult; cu brutali, beţivi şi hoţi. Predicaţi-le, dacă vreţi, că nu există iad şi că sufletul este muritor. Dar eu sunt prevăzător, nu risc: le voi ţipa în urechi că dacă mă fură, vor fi osândiţi la chinuri veşnice." 
Concluzie
Adevărul e că minciunile oamenilor înţelepţi (în felul lumii) despre iad şi suferinţele veşnice - indiferent pentru ce scop au fost făcute - nu au făcut o lume mai buna, din contra (a se vedea antichitatea si evul mediu în care credinţa aceasta era la apogeu), fapt care dovedeşte că numai adevărul divin poate sta la baza unei societăţi civilizate, demne şi fericite. Biserica Catolică şi bisericile desprinse din ea - care susţin iadul ca şi mama lor spirituală - n-au putut face o lume mai buna, indiferent cât de mult au apelat la grozăviile din iad. Doar însuşirea adevărului prin pocăinţă, poate face o lume mai buna.

“Reversul medaliei” (efectul bumerang)

Reversul medaliei = aspectul complementar, opus (adesea neplăcut) al unui lucru, al unei probleme, al unei situații

Pastorul adventist Nicu Butoi în articolul “Este Iadul real?” se întreabă dacă nu cumva, această doctrină a produs mulţi atei:

"Când vine vorba de un aspect al gândirii și proclamării creștine care a vătămat creștinismul în cel mai înalt grad și care, pe bună dreptate, s-ar putea numi automutilare, atunci acesta este conceptul de Iad. El a produs mai mulţi atei decât comunismul, materialismul și păgânismul la un loc. A dat apă la moară celor care au luptat să eticheteze creștinismul ca o formă de gândire retrogradă și malefică. Într-adevăr, prin comparaţie, va fi greu să găsești, în orice religie sau filosofie a lumii, un concept care să întreacă în grotesc și cruzime ideea „creștină“ de Iad. În majoritatea religiilor lumii, chinul are un sfârșit, în creștinism acesta este veșnic. Iadul oricărei alte forme de gândire are o finalitate, cel creștin e permanent și fără niciun fel de soluţie. Imaginaţi-vă cât de grea este misiunea exponentului acestei teorii – să spui cu gura ta: „Dumnezeu este iubire“ și, din același izvor, să ţâșnească apele cruzimii și deznădejdii la cote fără comparaţie în gândirea și expresia umană a existenţei."
"Dacă ar fi fost promovat de dictatori monstruoși sau de Diavolul însuși, conceptul chinuirii veșnice în Iad ar fi fost de înţeles. Ce a intenţionat însă biserica prin vehicularea unui astfel de concept rămâne subiectul uimirii și dezbaterii. Să fi încercat biserica să îi înspăimânte pe oameni și astfel să îi facă să se întoarcă la Dumnezeu? Să fi încercat să genereze o criză cumplită a sufletului uman pentru ca apoi să îi vândă indulgenţe pe această temă? Să fi fost ea însăși victima propriilor tradiţii și izvoare și să se fi tăiat singură cu sabia pe care o mânuia? Oricare ar fi explicaţia, efectul a fost cum nu se poate mai de nedorit și, sperăm, mai contrar intenţiei sale. Din toată această reprezentare a răului și a urmărilor lui prin conceptul Iadului, concluzia cu care a rămas omul a fost aceea a unui Dumnezeu crud fără măsură și fără egal, un fel de monstruozitate cum numai în imaginaţia demonică a celor străini de Dumnezeu s-ar putea găsi. Iadul nu l-a condus pe om la concluzii despre răutatea proprie, ci, straniu, dar logic în același timp, despre Dumnezeu. Așa rău cum este el, omul nu ar tortura sau pedepsi niciodată în felul în care ideea Iadului prezintă asemenea lucruri. Întotdeauna va fi așa: natura omului se va îngrozi și va sta departe de un Dumnezeu care ar promova așa ceva."


FINALUL iadului tradiţional ... un IAD NOU este inventat

 

„Emoţional, găsesc ideea chinuirii conștiente și veșnice ca fiind intolerabilă și nu pot înţelege cum oamenii care o reprezintă pot trăi cu așa ceva fără să li se cauterizeze simţămintele sau să cedeze sub apăsare.” John Stott, Evangelical Essentials: A Liberal Evangelical Dialog („Fundamente evanghelice: un dialog evanghelic-liberal”)

John Stott, în cadrul unei sesiuni de întrebări și răspunsuri, desfășurată în 2003, la Weaton College, spunea: „Niciodată nu ar trebui să vorbim despre Iad fără lacrimi în ochi.“

"Doamnelor și domnilor: Ideea unui iad s-a născut din răzbunare și brutalitate pe de o parte și lașitate pe de altă parte. În opinia mea, poporul american este prea curajos, prea caritabil, prea generos, prea măreț pentru a crede în dogma infamă a iadului veșnic. Nu am nici un respect pentru orice ființă umană care crede în ea. Nu am nici un respect pentru omul care va polua imaginația copilariei cu acea minciună infamă. Nu am nici un respect față de omul care va adăuga la durerile acestei lumi aceasta dogmă groaznică. Nu am nici un respect pentru niciun om care se străduiește să pună acel nor infinit, acea umbra infinită, asupra inimii omenirii. Vreau să fiu sincer cu tine. Nu-mi place această doctrină, o urăsc, o disprețuiesc; Eu sfidez această doctrină." Robert G. Ingersoll, ateu

Acum, după ce savanţii au aflat originile doctrinei despre iad, dezgropând vestigiile ei scârboase de sub molozul istoriei, unii teologi de frunte din Biserica Catolică încearcă să se debaraseze de concepţia ei veche despre iad, argumentând ca iadul nu este altceva decât o metaforă, că nu focul din iad va chinui pe păcătoşi, ci păcătoşii înşişi se vor chinui mental, văzându-se departe de Dumnezeu. 

Pentru mai multe detalii despre acest “nou Iad” citiţi cartea Istoria infernurilor, de Georges Minois.

La prezentarea carţii se scrie: 

"De-a lungul unei naraţiuni captivante subtil asezonată cu informaţii erudite, Georges Minois, adept al curentului „noua istorie“, coboară în trecutul unei idei născute o data cu conştiinţa răului. Ideea de infern a fost anterioară dogmei creştine, însă infernul creştin, o data instituit de doctrina oficială a Bisericii, se va dovedi cel mai crunt şi durabil. In secolul al XIX-lea infernul devine o constructie intelectuală, ideea ajungând astfel la apogeu. Ea îşi pierde definitiv în veacul nostru trăsăturile tradiţionale, dar nu dispare, ci împrumută „culoarea conştiinţei moderne“, în succesiunea de infernuri ale istoriei se regăsesc fantasmele fiecarei epoci.
Cititorul acestei cărţi are impresia că parcurge – cu mult profit spiritual – întreaga istorie a umanităţii, înţelegând-o pentru prima oară din interior, ca istorie a propriei noastre vulnerabilităţi.
Traducere de Alexandra Cuniţă"

Despre autor:
"Georges Minois Georges Minois (n. 1946), doctor în istorie şi filogie (studii la Ecole Normale Superieure), este unul dintre cei mai reputaţi experţi francezi în istoria socială şi a mentalităţilor. Este autorul a numeroase lucrări din care menţionăm Histoire de la vieillesse de l'Antiquite a la Renaissance (1987), Le Confesseur du roi (1988), Henri VIII (1989), L'Eglise et la science."

http://www.humanitas.ro/humanitas/istoria-infernurilor 

Un suflet nu se poate auto-chinui mental după ce moare, deci noua concepţie despre Iad este nebiblică

Ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte? Un verdict cu privire la suflet, stabilit în urma comparării Bibliei cu manuscrisele timpurii Cercetând manuscrisele timpurii ale Bibliei – Biblia antică, primară, în paralel cu traducerile actuale la care avem cu toții acces mai ușor, în final, vom putea concluziona cu certitudine referitor la întrebarea legitimă Ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte?
Asta implică să urmăm pașii necesari din Scriptură și câteva elemente de teologie, strict necesare. Dar să le luăm pe rând și cât se poate de sumar.
a) Care este plata definitivă pentru păcatul practicat voit?
b) Ce este cu “săracul Lazăr şi cu bogatul nemilostiv”?
c) Există “soartă prestabilită” (predestinare) pentru fiecare om?
a) Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă că plata păcatului voit este moartea eternă şi nu chinul veşnic al păcătoşilor cum se vorbește de majoritatea creștinilor: Romani 6:23. “Iazul de foc”, este un aspect profetic avertizator despre pedeapsa veşnică ce îi aşteaptă pe cei pierduţi: Apocalipsa 20:14. Această pedeapsă este moartea eternă, extincţia eternă, după cum se arată atât de clar: “Iazul de foc este moartea a doua” (şi nu invers: “moartea a doua este iazul de foc”) Apocalipsa 20:14, “văpaia unui foc care va mistui (şi nu chinui etern) pe potrivnici” Evrei 10:27. Dumnezeu iubeşte orice om şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pocăinţa însemnând întoarcerea la Dumnezeu cu căinţă: Luca 15:11-21; Fapte 17:30; Romani 2:1-16. Nu există posibilitatea salvării după ce un om moare nepocăit, de aceea din iubire adevărată faţă de semenii noştrii, trebuie să ne dăm toată silinţa de a conştientiza pe cei ce sunt pierduţi: Evrei 9:27; Matei 24:14; Apocalipsa 20:11-15.
b) Ce spune întreaga Biblie despre Avraam și despre orice om, unde s-a dus după moartea lui şi în ce stare este el acolo? “Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” Ecclesiastul 9:10
Ce spune autorul predicii apocrife Bogatul şi Lazăr despre unde s-a dus Avraam şi în ce stare este el acolo? Deși admite că Avraam este în locuinta morților (hades), susține exact contrariul mărturiei Scripturii citate! Aici se susține că acolo unde s-au dus Avraam, săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, există lucrare, chibzuință, știință și înțelepciune. “Cu vremea săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam ... A murit şi bogatul ... Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri...”.  Cu toţii cunoaştem această istorisire cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv din Luca 16:19-31. Însă, acest text contrazice flagrant Biblia de la Geneza şi până la Apocalipsa, spiritul și armonia ei interioară. Importanţa armoniei interioare a textelor Bibliei este pentru acest caz făţiş contrară prin acest text şi îl “declară” ca un text străin. Este clar că avem de-a face cu o antiteză: Biblie versus autor/text “Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr”. Autorul acestei istorisiri nu a fost Domnul şi Mântuitorul nostru Ieşhua (Iesus), Unsul (Christosul) lui Dumnezeu, care era evreu şi cunoştea bine mărturia întregului Vechi Testament despre locaţia şi starea inconştientă a celor morţi, deoarece el a spus că la trâmbiţa învierii, morţii vor auzi glasul lui din morminte, şi nu din sânul lui Avraam sau "iad": Ioan 5:28,29, Daniel 12:2. Asadar, acest text din Luca 16:19-31 este un text fals, o apocrifă (text necanonic), ataşat ulterior la (în) Evanghelia după Luca.
Avem de a face cu o contradicţie evidentă, care descalifică şi demască textul ca fiind un text străin de Biblie.
Nu cred că dacă în Bibliile moderne ar scrie în vreun loc că Satan este Isus, ar trebui să credem asta doar pentru simplul motiv că este în Biblia modernă. Nu trebuie sa punem semnul egalităţii între Biblia modernă (tradusă) şi textele Bibliei originale, care nu mai sunt.
Observație: Din contextul larg al Bibliei putem constata prin observare că învăţătura despre nemurirea sufletelor şi a chinului veşnic al păcătoşilor nu este de origine divină. Nu putem lăsa sau distorsiona înţelesul textelor ce combat clar aceste idei, de dragul unor oameni care au introdus texte străine pentru aşi susţine părerile.
c) Oare este biblică argumentația că persoanele care nu se vor pocăi, au fost predestinate la pierzare încă înainte ca ele sa se fi născut?
Ce aţi zice despre un tată, care încă înainte de a i se naşte copiii, a hotărât că pe unii dintre ei îi va ucide, indiferent de ce ar putea ei să fie, buni sau răi? L-aţi considera dement, nu-i aşa? Şi totuşi, există oameni care cred că Dumnezeu a hotărât în acest fel soarta apriori a miliarde de oameni! Oare chiar doreşte Dumnezeu pieirea unora, încă înainte ca ei să se nască şi să poată lua o decizie în ce priveşte calea şi conduita pe care o vor urma? Versetul următor denunţă ca nebiblică această filozofie religioasă: “… Dumnezeu, salvatorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie salvaţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr” (1Timotei 2:3,4). După cum vedem, Dumnezeu doreşte salvarea tuturor oamenilor, dar cei care resping prin faptele lor rele această dorinţă divină, nu pot fi salvaţi, deoarece Dumnezeu nu salvează pe nimeni cu de-a sila (forţat). Creatorul a ales (predestinat, prestabilit) ca cei ce vor trăi ca oameni drepţi (prin credință și ascultare de el) să primească viaţă veşnică şi ca cei care vor trăi în nedreptate să nu primească viaţă veşnică, ci să primească moarte veşnică, dar nu chin veşnic: Ioan 3:36. Tocmai de aceea, când apostolul Pavel scrie despre predestinarea noastră, trebuie să avem în vedere care este dorinţa lui Dumnezeu arătată către toţi oamenii şi prin ce anume şi cum se intră în această predestinare a salvării, care este o predestinare ca grup al credincioşilor şi nu a indivizilor: Romani 9:30-33. Dumnezeu nu a făcut un om mai păcătos decât altul, el nu a hotărât în mod arbitrar nimănui destinul, fie spre pierzare, fie spre salvare, şi asta încă înainte de a se naşte individul: prin pocăinţă orice om poate primi har (Fapte 17:30, Luca 13:1-5, exceptând pe cei care au păcătuit împotriva duhului sfânt - Matei 12:31,32). Dumnezeu nu ar porunci “tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30), daca el ar fi rânduit deja de mult timp pe unii “la chinuri într-un foc veşnic”, căci atunci ar fi cel mare fățarnic.

Cum este omul: muritor sau nemuritor?

 

Oare este omul nemuritor?
Are omul un suflet nemuritor?

Nu trebuie să credem minciuna lui Satan, că oamenii nu mor: Geneza 3:4; Ioan 3:13; Ioan 11:11-14. Omul este un produs divin, o creaţie a lui Dumnezeu, fiind rezultatul unirii trupului din carne cu suflarea sau altfel zis cu duhul (spiritul) suflat de Creator: Geneza 2:7. Atât timp cât carnea şi duhul coexistă, omul este o fiinţă, un vieţuitor care are viaţă; în termeni biblici: un suflet (suflător, răsuflător) viu. Când această uniune nu mai există, omul nu mai este o fiinţă, nu mai este un vieţuitor care are viaţă, nu mai este un suflet, nu mai este un răsuflător viu. Pur şi simplu el nu mai trăieşte conştient, moartea fiind opusul vieţii şi a conştiinţei de sine: Psalmul 146:4, Eclesiastul 9:4-10, Psalmul 6:5. Morţii nu pot lăuda pe Dumnezeu: Isaia 38:18-19. Singura speranţă pentru cei ce mor este învierea: Ioan 5:28,29. Nu există “viaţă” conştientă sau semiconştientă, nici starea de purgator după moarte: Eclesiastul 9:1-12. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei ce traduc şi explică anumite versete din Noul Testament în termeni nemuritorişti, căci nu există aşa ceva. Manuscrisele vechi confirmă că anumite versete au fost traduse greşit sau poate chiar tendenţios, cum spun anumiţi bibliști. Dacă omul ar putea trăi şi după moarte, nu ar mai fi nevoie de înviere: 1Corinteni 15:12-18. Conform Bibliei sufletul care păcătuieşte acela moare – Ezechiel 18:20, şi deoarece toți am păcătuit într-un fel sau altul, toţi murim, până ce va veni Domnul Isus şi va distruge moartea. Deci nu există suflet nemuritor (Romani 3: 23).
Iată una din aşa zisele texte care ar combate ideea morţii şi învierii sufletului:
Luca 23:43: “Şi Iesus i-a răspuns: “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu mine în rai.”
În mod interesant există un manuscris timpuriu, care redă altfel:
“Truly I say today to you, you will be with me in paradise.” adică: “Adevărat îţi spun ţie astăzi, tu vei fi cu mine în Grădina Eden.”
Acest manuscris se numeste “Curetonian Gospels” (Evangheliar Curetonian – numit aşa după acela care l-a descoperit) având sigla “syrcur” şi se consideră că este o traducere a unui text grec timpuriu, de înainte de secolul II, deoarece a fost scris în cel mai vechi şi clasic stil al alfabetului siriac (fără vocale), numit Estrangela. Acest stil de scris a ieşit din uz în secolul II, aşadar dacă textul în discuţie este o copie, el poate chiar din secolul I.
http://en.wikipedia.org/wiki/Curetonian_Gospels.
Această redare neobişnuită a textului, este în concordanţă cu Ioan 20:17, pe când celelalte nu:
“Nu mă atinge“, i-a zis Isus, “căci încă nu m-am suit la Tatăl Meu”
Din acest text, se vede clar că în cele trei zile, nici el, nici tâlharul nu au fost în paradisul ceresc, căci alt paradis nu este deocamdată! Aceasta e una dintre dovezile indubitabile, de altfel.
În legătură cu textul din Luca 23:43 avem de a face cu o redare schimbată între timp, care nu se potriveşte cu contextul Noului Testament. Traducerea care se potriveşte cu contextul NT este cea din Evangheliarul Curetonian. Prin urmare, textul autentic, cel nemăsluit, din Luca 23:43 nu sprijină ideea că numai trupul va învia, nu şi sufletul.

Cine a introdus fraza “și nu pot ucide sufletul” din Matei10:28 și de ce?
Iustin Martirul a fost un scriitor și apologet crestin, recunoscut şi apreciat pe scară largă în creştinism, până în zilele noastre; a murit în jurul anului 160. “Apologet” este un cuvânt grec care înseamnă “apărător al credinței”. În mod surprinzător, atunci când el citează Matei 10:28, în acest verset nu apare expresia “și nu pot ucide sufletul”.
Avem doar două posibilități de interpretare:

1. Fie Iustin Martirul a modificat versetul și a eliminat fraza “și nu pot ucide sufletul”
2. Fie acest verset a fost modificat după ce a murit el, introducându-se fraza “și nu pot ucide sufletul”
   În Apologia întâia a lui Iustin Martirul el redă acest verset în felul următor: ”Nu vă temeți de cei care vă ucid și după aceea nu mai pot face nimic, ci de el să vă temeti care după moarte are putere să arunce atât sufletul cât si trupul în gheena” – Matei 10:28 ″Fear not them that kill you, and after that can do no more; but fear Him who after death is able to cast both soul and body into gehenna.”[43] – in First Apology of Justin, Matthew 10:28, NIV, NAB. Cum am putea discerne dacă nu cumva Iustin Martirul a modificat acest verset, scoțând fraza “și nu pot ucide sufletul”? Ei bine, această rostire a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus a fost citată şi de doctorul şi evanghelistul Luca şi în mod surprinzător nici la el nu apare fraza “și nu pot ucide sufletul”: “Vă spun vouă, prietenii mei: Să nu vă temeți de cei care ucid trupul si după aceea nu mai pot face nimic. Am sa vă arăt de cine să vă temeți: temeți-va de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă. Da, vă spun, de el să vă temeti.” (Luca 12: 4,5). Deci nu Iustin Martirul a scos afară expresia “și nu pot ucide sufletul”, ci mai degraba altcineva a înserat aceasta expresie in Evanghelia dupa Matei. Oare de ce? Motivul a fost necunoașterea (sau neacceptarea) a ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre suflet în Vechiului Testament, că sufletul este muritor și poate fi ucis de oameni. Dacă cineva nu cunoaşte ce spune Vechiul Testament despre suflet, dacă poate muri sau nu, dacă poate fi ucis sau nu, este ignorant în ce priveşte acest adevăr, şi este scuzabil. Dar dacă îl știe și nu-l acceptă, indiferent ce justificare ar aduce, este un om căruia nu numai că nu-i pasă de adevăr, așa cum îi pasă lui Dumnezeu, ci este şi un om care se luptă împotriva adevărului lui Dumnezeu şi acest soi de luptă se numeşte “lupta împoriva adevărului lui Dumnezeu”. Cine luptă într-o asemenea luptă, luptă chiar impotriva lui Dumnezeu şi pierderea lui va fi mare. Cât de mare? Se va vedea în “ziua aceea”. Un neadevăr, rostit ca “adevăr teologic” are implicatii teologice profunde. Să ne mirăm că Domnul şi Mântuitorul nostru Isus nu a venit încă?

 

 

Unde se duce omul după moarte?

Iată ce declară Biblia antică (manuscrisele vechi):
Geneza 3:19 “În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, pâna te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci tărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”
Daniel 12:2  “Mulţimea celor ce dorm în ţărâna pământului se va scula: unii pentru viaţă veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.” YLV (traducerea “mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului” este greşită şi alimentează idei false)
Vă rog frumos să vă notaţi, că acolo nu Daniel vorbeşte, ci chiar un înger al lui Dumnezeu. Şi el foloseşte aceeaşi terminologie ca în primul caz arătat, unde vorbeşte Dumnezeu.
Şi acum să vedem, că Domnul şi Mântuitorul nostru Iesus, confirmă şi el acest adevăr sfânt şi divin:
Ioan 3:13. “Nimeni nu s-a suit în cer, afară de cel ce s-a coborât din cer, adică Fiul omului, care este din cer.”
Ioan 5:28. “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul lui
5:29. şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.”
Dar cineva a falsificat adevărul şi combate tot ce se spune în aceste versete ale Bibliei antice, spunând:  “A venit timpul când săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.” Luca 16:22
Interesant… Toţi merg în țărână, dar acesta merge în sânul lui Avraam! Și mă întreb: Dar aceia care au murit înainte de Avraam, unde au mers? Se vede clar că textul este un fals, deoarece nu concordă cu armonia interioară a Bibliei.
Trebuie să înţelegem că omul este un produs compus din două entităţi: “ţărâna pământului” şi “duhul lui Dumnezeu“. Aceste două elemente compun un produs nou, produs pe care Biblia numeşte “sufletul omului“. La moarte, aceste doua elemente se desfac din uniunea formată şi sufletul omului încetează să mai existe conştient, moare odată cu trupul… Omul nu mai există, ca fiinţă vie.

Dar ce se întâmplă cu duhul omului?

Biblia spune – şi nu eu – că după ce iese din om, duhul (spiritul) omului (şi nu sufletul omului) se duce la Dumnezeu, care l-a dat: “Şi ţărâna se întoarce în pământ cum a fost şi duhul (“ruach” în ebraică) se întoarce la Dumnezeu care l-a dat” (Eclesiastul 12:7). Biblia spune şi mai exact unde anume la Dumnezeu: “Tată, în mâinile tale îmi încredinţez duhul” (“pneuma” în greacă)” (Luca 23:46).
Aţi observat unde: “în mâinile lui Dumnezeu”. Vedeţi, se întoarce în mâinile lui Dumnezeu, nu în iad, nu în rai şi nu în alte părţi. Domnul şi Mântuitorul nostru Iesus, Unsul lui Dumnezeu ştie cel mai bine amănuntele. Ştia că "mâna lui Dumnezeu" nu este raiul, altfel n-ar fi spus că înainte de învierea lui încă n-a fost la Tatăl, n-a fost în paradis (Ioan 20:17). Din nefericire, mulţi interpretează foarte greşit versetele, deoarece se iau după interpretările bisericilor îndepărtate de adevărul lui Dumnezeu, fiind înşelaţi de falsurile adăugate la Biblie şi de traducerile distorsionate a unor versete, care susţin ca şi ei lucruri distorsionate, preluate din păgânism… Din nefericire, la ora actuală Ortodoxia şi Catolicismul, precum toate mişcările derivate din ele, arată mai degrabă ca un păgânism filozofic grec, reformat insuficient şi nu ca modelul lăsat nouă de Noul Testament. Miscarea gnostica din secolele I-III a reuşit să infiltreze în creştinism principalele elemente ale culturii religioase din păgânism. Puzderia de zei păgâni au fost rebotezaţi cu numele sfintilor din Biblie şi au devenit aşa-zisii patroni ai diferitelor meserii şi stări, ca şi în păgânism. Zilele de sărbătoare ale principalelor zeităţi păgâne, acum purtând nume creştine, au devenit principalele zile de sărbătoare ale “păgâno-creştinilor”. Acestor elemente păgâne, care au supravieţuit travestiţi în straie şi denumiri creştine li s-a adus închinare şi au devenit “mediatori” între Dumnezeu şi oameni. Toate acestea au devenit posibile datorită credinţei în nemurirea sufletului (greșită/erezie).

Iată o mărturie, care ar trebui să fie o mărturie şocantă pentru cei ce cred în nemurirea sufletului. În ultima rugăciune a martirului episcop Policarp al Smirmei (secolul II), el îşi exprimă credinţa că sufletul lui va fi înviat (aspect ce confirmă adevărul că sufletul moare). El a fost ucenicul apostolului Ioan.
“Atotputernice Dumnezeule, Tată al iubitului şi binecuvântatului tău slujitor, Iesus Christos, prin care am ajuns la cunoştinţa ta, Dumnezeul îngerilor, a puternicilor, a tuturor creaturilor şi a tuturor celor drepţi, care trăim înaintea feţei tale: Te preamăresc, că m-ai socotit vrednic pentru această zi şi acest ceas, ca să am parte la numărul martirilor tăi, în paharul Christosului tău, la învierea sufletului şi a trupului la viaţa veşnică prin neputrezirea din duhul sfânt. Să fiu primit printre ei înaintea feţei tale, ca o jertfă grasă şi plăcută, aşa cum tu, veşnic drept Dumnezeu ai hotărât mai dinainte, mi-ai făcut de cunoscut în prealabil, iar acum împlineşti. Pentru toate acestea te laud, te preamăresc şi te slăvesc prin veşnicul tău mare preot ceresc, Fiul tău drag, Iesus Christos. Prin el şi împreună cu el, a ta este slava luminoasă în duhul sfânt, acum şi în eternitatea care va veni. Amin.”
Nemurirea este condiţionată de pocăință, de credință, dar mai ales de ascultarea de Dumnezeu şi se primeşte numai la învierea celor morţi (Ioan 5:28,29).
“Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, “şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul sfântului duh.” (Fapte 2:39)

 

Roadele nefaste ale credinţei în nemurirea sufletului

 

"După roadele lor îi veţi cunoaşte" Matei 7:16

Credinţa în nemurirea sufletului conduce la nişte implicaţii teologice profunde. O minciuna poata darama mii de adevaruri. Această învăţătură este ca rădăcina unui copac care alimentează tot copacul.

În primul rând, îl face pe om să respingă idea de moarte, îl pune să creadă că e nemuritor şi astfel subminează interesul pentru înviere şi pune într-un con de umbră importanţa învierii.

În al doilea rând, subminează importanţa pocăinţei şi împinge pe oameni să creadă în posibilitatea salvării păcătoşilor după ce aceştia mor nepocăiţi (purgator, rugăciuni ptr. morţi, ofrande date spre salvarea sau ameliorarea stării lor, mântuirea universală, etc.).

În al treilea rând, credinţa în nemurirea sufletului alimentează sinuciderile şi atentatele sinucigase (terorism religios), spiritismul (că poţi vorbi cu morţii), alimentează frica de morţi (că morţii pot face rău), alimentează închinarea la morţi (că morţii pot face bine), alimentează purgatorul (că cei care au murit ca nedrepţi mai pot fi salvaţi), alimentează transmigraţia sufletelor (că sufletul morţilor se poate naşte din nou în alt trup, fie de om, fie de animal), alimentează idei false despre judecata lui Dumnezeu asupra păcătoşilor ce au murit, făcând din Dumnezeu un zeu sadic, ca cei din mitologiile păgâne.

Să ne oprim asupra acestui ultim aspect deoarece este cel mai grav, echivalând cu o hulă împotriva lui Dumnezeu, făcând din credincioşi “hulitori ai lui Dumnezeu”, vorbind “nebunii” la adresa lui Dumnezeu, fără ca ei să işi dea seama (Iov 42:8).

 

Înşelătoria fuge de lumină,

 

Înşelătoria fuge de lumină,
Şi se îngrozeşte de ochiul cercetător; 
Dar adevărurile sacre invită testul, 
Şi ne spun să căutăm şi să punem la încercare. 
O, de am păstra o minte liniştită şi cercetătoare,
Siguri că nu vom cerceta în van, 
Ci vom găsi comori ascunse. 
Cu o întelegere binecuvântată, 
Creată să fie liberă, 
Nu îndrăznim să ne punem încrederea în om, 
Ci ne încredem doar în Tine, Dumnezeule. 
-- --

AMIN!