Istorie uitată: „Oraşul” Buza

 

Istorie uitată: „Oraşul” Buza

Monografie

Despre locaţia, fondarea localităţii şi etimologia numelui oraşului Buza

Buza (cândva oraş-târg negustoresc important) este acum o comună din Transilvania (în maghiară "Erdély"), având origini ungureşti, numele vechi fiind "Nemesbúza". În traducere dinamică, aproximativă, sunt posibile mai multe redări ale sensului vechi, acum uitat: "Buza Nobilă, Buza Privilegiată, Buza Nobilească, Buza Nobililor", cu referire fie la un soi de grâu nobil, fie la un oraş exceptat de la anumite taxe, oraş privilegiat (având locuitori cu statut privilegiat, oraş nobiliar sau regal, exceptat de la anumite taxe).

Comuna Buza (în maghiară Búza, în traducere "Grâu") este situată în ţinutul "Între lacuri" (în maghiară "Tóköz"), județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Buza (reședința) și Rotunda (în maghiară Búzapuszta). Cuvântul "puszta" în limba maghiară înseamnă o regiune de șes sau semi-şes, având sensul de stepă. Ea este caracterizată printr-o vegetație de stepă cu o climă tipic continentală, folosită ca pășune. Compoziţia solului este relativ bună, în special pentru cultura de grâu şi alte păioase, dacă este întreţinut corespunzător. În perioada interbelică, producţia de grâu a atins cifre record, pe care autorităţile comuniste nu au mai putut egala, nici măcar apropia de ea; din Buza şi împrejurimi, plecau multe vagoane de grâu nobil, având boabe mari, din gara de la Gherla. Se spune că, aşa de mare era producţia, încât negustorii evrei, veniţi la târgul de cereale din Gherla, ofereau un preţ derizoriu, întrebând în batjocură ţăranii producători "Cât ceri pe GOZUL acesta"? Apoi, se mai se spune că ţăranii din zonă aveau o tehnică străveche de gunoiat şi arat pământul, care, dacă anul era un an bun, cu ploi, aducea recolte deosebite. Pământul era gunoiat cu gunoi vechi şi arat de două ori. Pentru a nu obosii boii, se ara cu 4 boi, iar pentru a-i face de pas vioi, era legat un cal în faţa lor, având un tinerel călare, care conducea. După semănare, terenul era tasat cu un utilaj tras de cai sau boi. Primăvara, la timpul potrivit se lăsa o turmă de oi pe cultura de grău (evident nu mult timp, ci aşa ca o trecere), pentru a face ca rădăcina grâului să se întărească, apoi la o anumită perioadă se făcea plivitul, adică, eliminarea buruienilor. Toate acestea, cumulate, făceau o producţie deosebită, dacă era o iarnă bună cu zăpadă şi apoi anul era cu ploi la timpul lor.

În trecut comuna Buza avea şi alte sate importante în componenţă, iar numite cătune ce aparţineau de ea, acum au dispărut.

Un alt sens etimologic ar putea veni din istoria fondării satului, fost oraş, de către un ban anonim, din regiunea Ungariei istorice.

Conform unei monografii vechi a satului şi alte surse, se pare că oraşul Buza a fost întemeiat de un nobil şi soldaţii lui veniţi din Ungaria, cel mai important dintre ei fiind numit "ban", având echivalentul "vezér", "voievod", "han", "khan", "beg" sau "şeik", adică şef de trib. Acest nobil şi soldaţii lui au luptat de partea lui Koppány Vezér (în română Ducele Cupan (962 – 997), contra Ducelui Vaik ((975 – 1038) ulterior, după încoronarea ca rege, Ştefan I. După bătălia pierdută de Cupan lângă Sólyon, Ungaria (997), anumiţi nobili, cu resturile armatelor lor s-au retras înspre est, primind azil la Ducele Ajtóny (în română Ahtum) şi Ducele Prokuj III (în română Geula), fratele mamei lui Vajk, ambii de origine pecenegă (în maghiară "besenyők"). Banul anonim a primit o moşie în ţinutul Între lacuri, unde a zidit o cetate de pământ (la Feldioara), de tipul celei care se vede şi azi în cartierul Mănăştur din Cluj-Napoca. Fortificaţia de acest tip era făcută după un standard de apărare bine pus la punct din acel timp şi era resedinţa şefului de trib, fiind numită "földvár" (cetate de pământ)  sau "kozárvár" (cetate khazară). Cetatea era construită în jurul unui turn de observaţie şi semnalizare (ziua cu fum gros, iar noaptea cu foc) făcut uneori pe sistem de "kacsaláb" (picior de raţă). În jurul acestui turn de lemn, care se putea mişca în stânga şi dreapta, se ridica o movilă de pământ în formă de cerc pe care se amplasa un zid de apărare din bârne de stejar. În timp de asediu, săgeţile incendiatoare se stingeau cu apă, iar dacă inamicul trecea dincolo de zidul din bârne,  era pus în mişcare sistemul de rotire a turnului, care făcea ca uşa turnului să nu poată fi spartă. Lângă această cetate s-a dezvoltat un orăsel prosper pe nume Buza, pe o rută comerciala ce lega Zalău - Cluj - Buza - Bistriţa, respectiv ruta dinspre Beclean - Dej - Gherla - Sic - Buza - Bistriţa, având şi o porţiune practicabilă din vechiul drum roman, vizibil la Gherla şi cândva pe la Diviciori înspre Habadoc. Oraşul Buza era vestit pentru comerţul cu grâu, de unde îşi are şi numele, iar oraşul a existat până la prima invazie mongolă din 1241. În fiecare săptămână se ţineau tărguri, luni, târg de animale şi miercuri, târg de cereale. La ieşirea din oraş, înspre est, era locaţia unui complex vestit de hanuri, unde poposeau negustorii ce veneau la târg sau mergeau mai departe la Bistriţa. Vechiul drum negustoresc trecea prin satul Lacu (în maghiară „Feketelak”), urca prin viile de la Bongar şi trecea prin pădurea de la Begbia, apoi intra în oraş şi ieşea din oraş înspre Buza Cătun, numit în maghiară „Buzaifogadók”, adică „Hanurile de la Buza”. Oraşul se întindea de la pădurea Begbia până la Buza Cătun, de-a lungul drumului negustorilor. Oraşul era şi un sediu administrativ al zonei, căci avea un sitem juridic şi un loc de execuţii publice, numit „La spânzurători” (plural).

Compoziţia etnică a oraşului

Este puţin probabil ca Banul şi soldaţii lui să fi primit de la Ducele Prokuj III un ţinut pustiu, fără sate. Un studiu al numelor localităţilor făcut în timpul stăpânirii Austro-Ungare, arată că foarte multe nume a localităţilor din Ardeal au origini slave, unele dintre ele fiind ulterior maghiarizate, cum ar fi Gyulafehérvár sau Besterce, în slavă „Bălgrad şi Bistriţa”. Însă cronica Anonymus sau alte cronici maghiare nu arată că în Ardeal să fi fost slavi în timpul venirii ungurilor. Cum se explică atunci acest fenomen ciudat al toponimelor slave? Ei bine, răspunsul îl găsim în Cronica Kieveană (scrisă în limba slavă), unde se narează că anumite triburi de slavi, au fost cucerite de vlahi, înainte de a aveni ungurii. Cum se întâmpla cucerirea în antichitate? Dacă opuneau rezistenţă armată şi erau mai slabi, bărbaţii erau masacraţi, sau dacă cădeau prizonieri erau vânduţi ca sclavi în alte ţări. Iar femeile şi copii acestora erau preluaţi de către cuceritori, femeile ca soţii sau ca roabe sexuale (atunci fiind la modă poligamia), iar copiii ca robi, de la care apoi se preluau toponimele şi alte cuvinte, creându-se un nou popor şi o nouă limbă. Aşa se explică de ce în limba română există circa 40 la sută cuvinte de origine nelatină, din care 20 la sută sunt cuvinte de origine slavă. Într-o cronică veche se arată că moldovencele acelui timp, aveau un alt accent ca bărbaţii, ceea ce arată că acest aspect lingvistic, poate proveni din căsătoria dintre neamuri cu acent lingvistic diferit, care apoi s-a perpetuat ca o „modă” de vorbire la acele generaţii de femei.

Ei bine şi lângă Buza există un astfel de sat vechi cu nume slav: Jimbor. Cuvântul „jimbor” înseamnă „zimbru” (maghiarizat ca „zsombor”), confirmând procesul de cucerire a slavilor de către vlahi, şi apoi a vlahilor de către unguri. Prin urmare, fie locuitorii oraşului au fost de la bun început maghiari, fiind fondat de emigranţii din Ungaria, fie oraşul exista înainte de venirea Banului şi a soldaţilor săi, având un mixt de populaţie slavo-vlahă, la care apoi s-au alăturat emigranţii noi veniţi. Dacă e vorba de primul caz, numele localităţii l-au dat ei. Dacă e vorba de al doilea caz, numele localităţii a fost maghiarizat din Pšenica în Búza. Pentru unguri ar fi fost greu să pronunţe Pšenica, aşa că ar fi preferat să spună Grâu. Am găsit cuvântul Pšenica, ca şi nume de familie. Iar dacă ne gândim că uneori numele de familie provin din numele de localităţi (năsălean, iuşan, coprean, ţegean, etc.), nu este exclus un astfel de nume, pentru o localitate. Există multe nume de localităţi având toponime din natură. Cu toate acestea, misterul râmâne. Istoria e plină de mistere. Iată un kievian din evul mediu spune că slavii au fost cuceriţi de vlahi. Conform informaţiei lui, ordinea venirii popoarelor în Ardeal este următoarea: slavii, vlahii şi ungurii. Deci acum putem spune zâmbind: Oare Putin va vrea Ardealul, dacă află informaţia aceasta? Acum mai spun o glumă: Să sperăm că nu va citi această monografie sau Cronica Kieveana.

Închei această monografie cu informaţia neagră despre nimicirea oraşului Buza, de către tătari. Tătarii sau cumanii sau după vechiul lor nume „murdaşii”, au fost cuceriţi de mongoli, însă o parte din ei nu s-au supus şi au emigrat spre vest. Ei s-au stabilit în zona Moldovei, dar o ciumă cumplită i-a secătuit ca număr. Ştiind că atât câţi au rămas nu vor putea lupta cu mongolii, au cerut azil în Regatul Ungar. După ce au fost primiţi în Ungaria, Khanul Mongoliei, Temüjin Genghis Khan (1162 – 1227) a trimis 30 de mesageri la regele Ungariei, ca să tranşeze problema. El a propus o abordare paşnică a problemei, amintindu-i că ei doi sunt rude. Apoi a devenit din ce în ce mai intransigent, mai ales după ce nici unul dintre ambasadorii Khanului, nu au fost lăsaţi înapoi:

„Mă mir de tine, regeţaşule al Ungurilor, că atunci când îți trimit soli pentru a treizecea oară, de ce nu-mi trimiți pe vreunul înapoi la mine?”

După nici un răspuns, Khanul mânios a hotărât nimicirea vărului său şi a neamului acestuia, împreună cu tot neamul cumanilor primiţi. Între timp, - deoarece cumanii se comportau foarte arogant - a avut loc o răscoală a nobililor unguri împotriva lor, aşa că ei au fugit în Bulgaria, deci regeţaşul Ungariei a rămas cu buzele umflate, urmând să suporte singur urgia.

Astfel, oraşul Buza a fost distrus în timpul primei invazii tătaro-mongole în Ardeal (1241-1242). Un corp de armată tătaro-mongol, condus de Hanul Cadan a trecut pasul Rotunda spre Rodna şi a cucerit oraşele Rodna, Bistrița, Beclean, Dej, Buza, Sic, Gherla, Cluj și apoi Oradea. Cei ce au scăpat, nu au mai reuşit să ridice localitatea la gloria negustorească pe care a avut-o. A rămas ca amintire un Ban care a venit cu soldaţii lui şi a contribuit la bunăstarea unui oraş frumos, un „regeţaş” nesăbuit – vorba lui Genghis Khan, care a adus nenorocirea peste acest oraş frumos şi pe tot neamul lui, un vestit târg de cereale şi animale, pe un drum negustoresc important şi amintirea faimoaselor hanuri de la ieşirea din oraş. Cum spuneau şi romanii: Sic transit gloria mundi! (Aşa trece gloria lumii!)

O lacrimă pentru înaintaşi, iar nouă mai multă înţelepciune, căci pacea e mai înţeleaptă decât războiul.

Psalmul 37:37 „Uită-te bine la cel fără blamă şi observă-l pe cel integru, pentru că viitorul e al unui astfel de bărbat al păcii.”