ISTORIA POPOARELOR AMESTECATE

 

ISTORIA POPOARELOR AMESTECATE

 

Cronica volgo-bulgară numită Cagfar tarihi sau DJAGFAR TARIHI

este o sursă nu prea cunoscută în mediul din Romania, care prezintă un

segment din istoria maghiară, care în fapte și ani nu contrazice

cunoștințele oficiale despre maghiarii din Levedia și chiar adaugă detalii

suplimentare. Potrivit profesorului bulgar de istorie R. Kh. Baryev,

evenimentele descrise de Djagfar tarihi se potrivesc exact cu gama de

fapte cunoscute și chiar le descriu mai pe deplin, nu contrazic sursele

autentice cunoscute și oferă detalii suplimentare despre evenimentele

cunoscute care fac logică și coerentă, inteligibilă, explicabilă relația

dintre anumite evenimente istorice din Bulgaria de pe Volga.

 

Enciclopedia Tătară foloseşte şi ea sursele din Djagfar Tarihi.

Sursele arabe precizează şi ele războaiele ungurilor cu vecinii lor,

ceea ce confirmă cronica volgo-bulgară. Sclavagismul n-a ţinut cont de

culoare, iar în războiale de atunci, prizonierii şi cei robiţi de cuceritori

erau vânduţi ca sclavi. Cine era mai slab, fie alb, galben, roşu sau negru

era cel mai expus. Iată ca exemplu, nişte surse istorice privind

subjugarea slavilor și a saqlabilor de către turcomanii zoroastrieni şi

 

exploatarea sau vânzarea lor ca scalvi pe pieţele de sclavi din Crimeea

de sud, aflată atunci în stâpânirea Imperiului Bizantin (creştin).

Potrivit istoricului persan Ibn Rusta (secolele IX-X), turcomanii

maghiari erau descrişi astfel: „[în mod constant] îi înving pe slavii care

trăiesc aproape de ei. Aceştia le impun impozite grele de mâncare și îi

tratează ca pe sclavii lor.” Aici nu era urmă de negru, toţi fiind albi.

Tot el spune că aceşti cuceritori erau "închinătorii focului" (aka zoroastrieni, acest lucru indică și originea mixtă turco-iraniano-

caucaziană, fiind o confederaţie de triburi de diferite etnii).

Narează următoarele: „Au luat cu asalt slavii și merg cu prizonierii prin

țară până ajung într-un port din țara bizantină, numit Kerci [...] Când

maghiarii ajung la Kerci cu prizonierii, ei țin un târg cu bizantinii în fața

lor. Acei [maghiari] le vând sclavi și cumpără brocart bizantin, covoare

din lână și alte bunuri bizantine.” (sursă maghiară HKÍF 1995: 33–34.)

„Închinătorii focului” este o poreclă arabă, deoarece focul ar fi putut

fi un simbol al zeului principal. Potrivit lui Herodot, marele istoric grec,

acesta era tipic acestei religii asiatice: „statui, temple, altare nu sunt de

obicei ridicate; în plus, cei care fac acest lucru sunt considerați proști -

nu cred ei ce cred grecii, că zeii au o formă umană.”

Istoricul și diplomatul turc Sükrullah (1388–1488) citează aceste

vremuri, completate de anumite informații: Există războaie și bătălii

constante între aceşti saqlabi și ruşi atât vara cât și iarna. Dar turkmenii

maghiari înving în permanență oamenii din Saqlāb și Rūs. Ei sunt făcuți

sclavi şi sunt înlănțuiți la rând. Lucrurile de pe ei, hainele, ținuta din

blană de cobalt sunt scoase de pe ei și sunt duşi goi la Rūm și vânduţi.

(sursa HKÍF 1995: 48.)

Saqlāb și rūs au fost două popoare care, probabil, au trăit într-o

confederație comună, care a început să se dezintegreze, au început

lupte interne, iar acest lucru a fost exploatat de turcomanii maghiari, care

i-au subjugat. Saqlāb și rūs pot fi văzute ca două popoare vecine care se

luptau, iar profitând de acestă situaţie slăbită a lor, au fost subjugaţi de

turcomanii maghiari.

Cine au fost saqlanii?

Popor stabilit în Sciţia. Este posibil ca războiul cu saqlanii să fi fost

evocat şi în epopeea maghiară Hunor şi Magor, unde se arată că

fugărind un cerb alb, doi prinţi - fiind însoţiţi de 100 de ostaşi ajung fără

veste în Alania unde se stabilesc şi îşi întemeiază familii, furând femei

alane de viţă. Desigur după ei au venit şi alţii completând şi consolidând

cucerirea. Luptându-se permanent între ele, ambele popoare au fost

sleite de puteri, astfel ajungând pradă, pe rând, triburilor

 

Spicuiri din istoria universală

Potrivit cronicii de la Kiev „Povestea vremurilor trecute”, înainte de sosirea maghiarilor, pe anumite părţi ale României au locuit slavi, care au fost subjugați de vlahi. Deci, teritoriul României era locuit și de popoare slave și acestea au fost subjugate de predecesorii românilor înainte de sosirea maghiarilor. De aceea găsim vlahi în cronica lui Anonymus la sosirea ungurilor. Conform unei cronici bulgare, înainte de 1241, Ivan Asen II a subjugat ambele Vlahii, după care a fost învins de tătari, iar tătarii de aici au fost expulzați de unguri, motiv pentru care pentru o perioadă, ţara eliberată a fost numită Ungro -Vlahia.

Ar mai exista un cronicar maghiar care spune că secuii au preluat alfabetul vlahilor, așa că au trăit lângă ei sau într-un sens mai larg printre ei. De asemenea, conform unei cronici maghiare, când maghiarii și hunii au ocupat împreună Scythia, rutenii și carpii (de aici și denumirea de Carpați) au fost găsiți în această țară, adică triburile slave și dacice. O parte a dacilor, cunoscuți și sub numele de carpi, aparțineau popoarelor tracice, care locuiau pe teritoriile României, Ucrainei, R. Moldova și Bulgaria.

Potrivit unui istoric străvechi, războiul dintre sciți și traci a durat 300 de ani, iar triburile tracice care locuiau la nord de Dunăre au intrat sub stăpânirea sciților, s-au amestecat şi astfel îmbrăcămintea lor a devenit iraniană, iar limba lor a devenit un amestec. În acea perioadă, teritoriul Scythiei includea și anumite părți ale Transilvaniei, Moldovei și Munteniei.

Deci dacii nu erau sciți, ci scito-traci, un popor amestecat.

Ultima organizare statală scitică a fost abolită de greci, pe timpul lui Mithradate VI. Armatele grecești unite au zdrobit armata scită condusă de Palakos (cca. 113-111 î.Hr.). De asemenea, sciţii au trebuit să renunțe la cele două fortificații principale și apoi la cetatea de scaun, pierzându-şi astfel şi independența lor. Palakos, fiul lui Scekarus, a fost ultimul conducător independent al sciților.

Apoi a venit independența și dominația dacilor, urmată de ocupația romană. În acest timp, popoarele tracice cucerite s-au romanizat și au devenit cunoscute sub numele de vlahi.

Se spune că secuii au venit în această regiune pe vremea regelui Attila Hunul, înainte de venirea maghiarilor. Nici hunii nu erau sciți, ei doar au ocupat teritoriul restrâns al Scitiei târzii, unde, așa cum spune istoricul maghiar, au locuit ruteni și carpi.

Așadar, nici secuii nu sunt indigenii din zonele actuale, ci "vinituri" din Siberia, deoarece au trăit la est de Scythia (sudul Siberiei) înainte de sosirea lor aici. Siberia de Sud a fost, de asemenea, dominată de mai multe grupuri etnice nomade, cum ar fi hunii, giliachii și uigurii. Probabil că hunii erau un amestec de oameni, parțial turci şi parţial siberieni.

După ce hunii au ocupat Scythia, au ajuns la Marea Neagră și de acolo în Panonia.

După lichidarea Imperiului Hun, hunii rămași, cunoscuți și sub numele de Sabiri (de unde și numele de Siberia), au fost ajutați de bulgarii de la Volga. După ce imperiu sabir-bulgar a fost subjugat de popoarele turcomane (pe jumătate turce pe jumătate nord-iraniene), s-a format Imperiul Khazar.

În timpul Imperiului Khazar, o parte din maghiarii orientali din Siberia, adică ungurii siberieni, au venit la nord de Marea Neagră, în regiunea numită Levedia. Ei au fost cunoscuţi sub diferite denumiri, printre care maghiari, unguri, huni, turci şi chiar başchiri. În secolul al X-lea, Al-Balkhi a scris despre başhkiri ca popor împărțit în două grupuri, dintre care unul locuia în Uralul de Sud, în timp ce celălalt trăia lângă fluviul Dunărea, aproape de granițele Bizanțului. Au fost cunoscuţi astfel, deoarece erau un popor amestecat; o parte din popor şi clasa conducătoare provenea dintr-o zonă turcomană, care a cucerit un anumit teritoriu şi a pus stăpănire pe un segment din populaţiile finno-ugrice din părţile munţilor Urali.