Explicarea versetelor dificile despre Fiul lui Dumnezeu

 

Explicarea versetelor dificile despre Fiul lui Dumnezeu

 

Exisă în Biblie nişte versete ce dovedesc existenţa unui personaj important alături de Dumnezeu. Saducheii, au încercat să rescrie aceste versete în speranţa că astfel vor proteja monoteismul.

Geneza 1:26 Atunci Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să domnească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate animalele mici care mişună pe pământ!“ 

(În versiunea saducheană: Atunci Dumnezeu a zis: „Să fac om...")

Citind versetul de mai sus, unii credincioşi din vechime au tras logica concluzie, că Dumnezeu trebuie să aibă un fiu.

Provebe 30:4 Cine a urcat în ceruri şi a coborât de acolo? Cine a adunat vântul în palmele lui? Cine a strâns apele în haina lui? Cine a stabilit toate marginile pământului? Care este numele lui şi cum se numeşte fiul său? Spune-mi, dacă ştii! 

În ebraica antică nu exista această metodă de a scrie "Fiul" cu majusculă, cum se procedează acum. 

VDC Proverbe 8:22 Domnul m-a făcut cea dintai dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. ...
30. eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui

"eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El" indică o relaţie dintre un arhitect (inginer) proiectant şi un meşter subordonat, care execută proiectul.

Din scrierile din antichitate vedem că înţeleptul rege Solomon şi înţeleptul Agur n-au fost singurii cu această concluzie, ci vedem un lanţ, adică o şcoală evreiască care a dat mai departe conceptul din generaţie în generaţie.

Urmând concepţia acestei şcoli de exegeţi (interpreţi, comentatori ai Bibliei) de pe timpul lui Agur, filozoful evreu Yedidia (secolul I AD) - cunoscut ca Filon Iudeul sau Philon din Alexandria a folosit termenul "Logos" (Cuvânt de înţelepciune) pentru a desemna o ființă cerească de cel mai înalt rang - după Dumnezeu, văzându-l ca un artizan (demiurg, meşter) al creaţiei lui Dumnezeu - care este arhitectul.  

Este posibil ca Heraclitus din Efes să fi luat conceptul de la evrei - mulţi evrei fiind în diaspora în acel timp, şi apoi Platon să fi luat acest concept de la Heraclitus.

În concepţia acestei şcoli şi a exegetul ei, Logosul a fost fiinţa cu cea mai mare autoritate după Dumnezeu, și a fost numit de către Yedidia "primul născut al lui Dumnezeu" şi "arhanghel" purtător de multe nume.

Pentru a se face şi mai bine înţeles de către păgâni, se apropie periculos de politeism, când numește Logosul "al doilea zeu [deuteros theos]" 

 (Questions and Answers on Genesis, 2:62)

Ioan Botezatorul se poate adauga acestei şcoli de interpretare:

Ioan 3:

27 Ioan a răspuns: – Omul nu poate primi decât ceea ce i-a fost dat din cer.

28 Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: „Nu sunt eu Cristosul, ci eu sunt trimis înaintea Lui.“

29 Cel ce are mireasă este mire. Însă prietenul mirelui, cel care stă şi-l aude, se bucură foarte mult de glasul mirelui. Prin urmare această bucurie a mea este deplină.

30 El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.

31 Cel Ce vine de sus este deasupra tuturor. Cel ce vine de pe pământ este pământesc şi vorbeşte lucruri de pe pământ. Cel Ce vine din cer este deasupra tuturor.

32 El depune mărturie despre ceea ce a văzut şi a auzit, dar nimeni nu primeşte mărturia Lui.

33 Cel ce primeşte mărturia Lui confirmă că Dumnezeu este adevărat.

34 Căci Cel pe Care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu14 nu-I dă Duhul cu măsură.

35 Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui.

36 Cel ce crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cel ce nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.

Dar unii evrei - ca saducheii, vedeau în această exegeză, amprenta politeismului şi au încercat să îl combată cu viziunea lor stranie despre un Dumnezeu singuratic. 

Dar ce este monoteismul şi politeismul de fapt? Monoteismul biblic înseamnă nu excluderea fiinţelor cereşti pentru a rămâne doar unul singuratic, ci adorarea unui singur Dumnezeu, deorece ceilalţi - indiferent cum îi numim - dumnezei, străjeri, mesageri, fii lui Dumnezeu, zei, îngeri, duhuri, etc., toţi sunt slujitorii acestuia, care îl slujesc pe Dumnezeu - bine sau rău - cum fac şi oamenii (Apocalipsa 19:10, 22:9).

Politeismul - deşi admite un Dumnezeu peste ceilelţi dumnezei, un Dumnezeu al dumnezeilor - din contră, spune că într-un fel sau altul toţi dumnezeii fac ceva bun pentru omenire şi trebuie recompensaţi pentru asta cu adorare. Aşadar politeiştii nu înţeleg că acel ceva bun, pe care îl fac pentru omenire, este de fapt tot de la Dumnezeu, un dar pe care aceştia nu l-au avut, ci au fost înzestraţi cu aceasta de la Dumnezeu. De exemplu Apocalipsa 16:5 ne vorbeşte de "îngerul apelor", adică cel care are grijă de apele de pe pământ. Ar trebui să ne închinăm lui, pentru că are rolul acesta benefic pentru omenire, sau lui Dumnezeu, care i-a încredinţat acest rol?

Acest lucru nu l-au perceput saducheii şi ca atare şi-au cladit în neştire, propria lor teorie păguboasă, despre un Dumnezeu singuratic.

Când a apărut învăţătura creştină, evident că au strigat în gura mare, acuzând creştinismul  că e politeist, având doi dumnezei. Nu era cazul, dar a speriat pe câţiva adormiţi care au încercat să împace capra saducheistă, cu varza cultivată mai apoi, de mintea lor. Erau chiar varză, dacă ne gândim ce au debitat.

"În momentul în care m-am gândit la ele, iată, cerurile s-au deschis, toată creatura de sub cer s-a luminat și lumea s-a agitat. M-am speriat și, iată, am văzut pe cineva așezat lângă mine în lumină. Privind, părea să fie cineva bătrân. Apoi și-a schimbat aspectul cu un tânăr. Nu că ar fi fost mai multe fețe în fața mea, dar în interiorul luminii, era o față cu mai multe fețe. Aceste fețe erau vizibile între ele, iar fața avea trei fețe." Apocriful lui Ioan

Cartea secretă a lui Ioan, numită și Apocriful lui Ioan, este o scriere mincinoasă din secolul al doilea. Este mincinoasă deoarece cel ce a scris-o (a inventat-o) l-a numit pe apostolului Ioan ca autor. Nici vorbă că el ar fi debitat aşa ceva. Dar ideea a prins deoarece Ioan într-adevăr vorbea de Logos, ca de Dumnezeu, dar nu în ideea ca produsele de supermarket, trei în unul - cum bine a spus cineva.

 

Care este "Mesajul" apostolului Ioan din Ioan 1:1?

 

Ioan 1:1 transliterat din greacă: en (la) archē (început) ēn (era) ho lógos (cuvântul) kai (şi) ho lógos (cuvântul) ēn (era) pros ton (cu) theón (dumnezeu) kai (şi) theós (dumnezeu) ēn (era) ho logos (cuvântul)

 

Se pune întrebarea ce a fost atunci Logosul, Dumnezeu însuşi sau "un dumnezeu" separat de acesta?

Este posibil ca autorul - atunci când a formulat această frază mult disputată - nu s-a gândit nici la una, nici la cealaltă variantă.

1!. Deşi în antichitate s-a tradus o asemenea forma "si Cuvântul era un dumnezeu" în două manuscrise coptice - unul în dialectul sahidic şi unul proto-bohairic - de la sfârşitul secolului II (limba coptă este egipteana veche), fraza kai (şi) theós (dumnezeu) ēn (era) ho logos (cuvântul) poate exprima şi altceva.

Să remarcăm o axiomă, expusă de Logosul însuşi: Ioan 17:

1 După ce a spus aceste lucruri, Ieshua şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a venit ceasul! Proslăveşte-ţi Fiul, pentru ca şi Fiul să te proslăvească pe tine,

2 de vreme ce i-ai dat autoritate peste orice făptură, ca să le dea viaţă veşnică tuturor celor pe care i i-ai dat tu.

3 Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Christos, pe care l-ai trimis tu.

4 Eu te-am proslăvit pe pământ, terminând lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac.

5 Acum, proslăveşte-mă tu, Tată, în prezenţa ta, cu slava pe care o aveam în prezenţa ta înainte de a fi lumea!

Dacă apostolul Ioan cunoştea această axiomă despre Tatăl, de ce ar fi venit cu o alta care să o răstoarne, să o tulbure, să o înceţoşeze?

2!. Varianta de redare "şi Cuvântul era un dumnezeu" nu este corecta, deoarece nu respectă sensul topic din limba greacă. Sensul topic sau topica este ordinea cuvintelor într-o propoziţie. La început toate Bibliile din antichitate respectau această topică, acum nu. Vedem că traducerile respectă topica propoziţiei din Ioan 1:1, exceptând ultima parte "kai (şi) theós (dumnezeu) ēn (era) ho logos (cuvântul)". De ce? Mi se pare anormal.

3!. Varianta de redare "si Cuvantul era un dumnezeu" nu este bună deoarece cineva a sesizat că "şi Cuvantul era un dumnezeu" se scrie ca "ὁ λόγος ἦν θεὸς [ho lógos en theós]", cum de fapt se putea scrie şi "ho theos en ho logos" [Dumezeu a fost Cuvântul], dar vedem că textul nu aşa a fost compus.

La ora actuala sunt propuse cinci feluri de redare a textului grec "kai (şi) theos (dumnezeu) en (era) ho logos (cuvântul)". Asa este în textul grec.

Redările propuse:

1."şi Cuvântul era Dumnezeu" - afară din topică

2."şi Cuvântul era un dumnezeu" - afară din topică

3."şi Cuvântul era divin" - afară din topică şi semantică

4."şi Dumnezeu era Cuvântul" - dar aşa s-ar scrie "ho theos en ho logos"

5."şi ca Dumnezeu era Cuvântul" - respectă topica şi semnatica

Care dintre acestea este traducerea potrivită a lui Ioan 1:1 din greacă?

Cea care respectă următoarele enunţuri:

1!. să fie în acord cu monoteismul biblic (Exod 20), atestat ca axiomă şi în Ioan 17:1-3

2!. să fie în acord cu sensul topic şi semantic

3!. să se regăsească în mărturia Fiului, ca de exemplu: "Isus i-a zis: "De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: "Arată-ne pe Tatăl"? (Ioan.14:9)

 

Cuvântul "Dumnezeu" în limba greacă este "Theos". Când acest cuvânt apare articulat în forma "ho Theos", devine "Dumnezeu(l)". 

"Dumnezeu" şi derivatele acestuia apar în Noul Testament după cum urmează: 

- "Theou" (Dumnezeului, lui Dumnezeu) de 691 de ori

- "Theos" (Dumnezeu(l)) de 309 de ori

- Theo (Dumnezeului) de 159 de ori

- Theon (Dumnezeul: când e urmat de o prepoziţie care cere acuzativ.: pe, la, lângă, cu, etc.) de 148 de ori

- Thee (Dumnezeule!) de cateva ori

 

În ce priveşte întrebările referitoare la cuvintele theós, ele sunt acelaşi cuvânt, însă diferenţa la sufixe se datorează declinării acestui cuvant.  

În gramatica limbii greceşti se foloseşte numele predicativ fără articolul "un".

Iată declinarea cuvântului theós în limba greacă:
Caz | Greacă | Translit. | Română
----------+-----------+-----------+----------------
Nominativ | ο Θεός | ho Theos | Dumnezeul
Genitiv | του Θεού | tou Theou | al Dumnezeului
Dativ | τω Θεώ | to Theo | Dumnezeului (lui Dumnezeu)
Acuzativ | τον Θεόν | ton Theon | Dumnezeul (când e urmat de o prepoziţie care cere Ac.: pe, la, lângă, cu etc.)
Vocativ | ω Θεέ | ho Thee | Dumnezeule!
Când este theó, fără litera -s din final, atunci litera o din greacă este omega, nu o micron, iar cazul este dativ.

Ar mai fi de discutat, dacă este posibil ca textul antic de la Ioan 1:1 să fi fost modificat la copiere. Nu sunt indicii. Ceea ce ştim este că Evanghelia după Ioan a circulat mult în cercurile gnostice. Unii dintre gnosticii aveau o versiune proprie a acestei evanghelii (pe alocuri diferită - Papirusul Egerton, secolul II AD), apostolul Ioan trăind foarte mult timp în Efes, care este aproape de Siria. Iar Siria a fost numită "incubatorul sectelor gnostice". Aceştia produceau foarte multe falsuri, nu e de mirare dacă au falsificat şi această Evanghelie. Dar nu sunt indicii că Ioan 1:1, sau fraza finală - Ioan 1:1 c - ar proveni din aceste falsuri. Ar mai fi de spus că, Biblia Arienilor goţi (Biblia episcopului got Wulfila) nu are capitolul 1 - nu ştim din ce cauză. Ciudat, deoarece nu are nici ultimul capitol din Matei. Faţă de Matei 28:18,19 ştim că există diferenţe textuale, dar faţă de Ioan 1:1 nu ştim nimic în această privinţă.

Nota pentru textele coptice de la J. Warren Wells

"To answer your questions: On my website I state "Coptic was the first language the New Testament was translated into that has the indefinite article; and the only language with the indefinite article that was produced during the Koine Greek period. "The is of interest because, in Coptic versions, John 1:1b is commonly translated "the word was with God and the word was a God" using the Coptic indefinite article; with some variation in word order. "In the proto-Bohairic version (Papyrus Bodmer III, the text of which was partially reconstructed by Rodolphe Kasser) the first occurrence of "God" in John 1:1 is in the Nomina Sacra form, whereas the second occurrence is spelled out. In John 1:18 the word "God" (which no one has seen) is in the Nomina Sacra form, while the word "God" (only-begotten) is spelled out." So literally, the Sahidic and Bohairic texts say "a god" in the extant mss. In a similar way translations of the Greek "pneuma ho theos" (spirit the god") at John 4:24 usually say either "God is spirit" or "God is a spirit" where both give the same sense of "what" God is, not who he is. Here the Sahidic says literally "a spirit is the God" (P.Palau Rib 183) as does the Proto-Bohairic (Bodmer III). To me, the sense of the passage in John 1 is likewise a description of what the Logos was in relation to God. A rather clumsy reading might be: The Logos was in the beginning. The Logos was with God. The Logos was like God (or godlike, or divine) with the emphasis on his nature; not his person."

 

Traducerea: "Pentru a vă răspunde la întrebări: Pe site-ul meu afirm că "Copta a fost prima limbă în care Noul Testament a fost tradus în acest articol nedefinit; și singura limbă cu articolul nedeterminat care a fost produs în perioada greacă Koine." Este interesant pentru că, în versiunile copte, Ioan 1:1b este tradus în mod obișnuit  "cuvântul era cu Dumnezeu și cuvântul a fost un Dumnezeu" folosind articolul nedefinit copt, cu unele variații în ordinea cuvintelor. "În versiunea proto-Bohairică (Papirusul Bodmer III, textul căruia a fost parțial reconstruit de Rodolphe Kasser), prima apariție a cuvântului "Dumnezeu" în Ioan 1: 1 este în forma Nominei Sacra (prescurtat), în timp ce a doua apariție este scrisă (complet, având toate literele). În Ioan 1:18 cuvântul "Dumnezeu" (pe care nimeni nu l-a văzut) este în forma Nominei Sacra, în timp ce cuvântul "Dumnezeu" (singurul născut) este scris (complet, având toate literele)." Deci literalmente textele sahide și bohaire spun "un dumnezeu" în manuscrisele existente. În mod asemănător, traducerile din greacă "pneuma ho theos" (spirit e Dumnezeul) de la Ioan 4:24 spun, de obicei, fie că "Dumnezeu este spirit", fie că "Dumnezeu este un spirit" dând același sens al "a ceea ce" este Dumnezeu, nu cine este el. Aici Sahidica spune literalmente "un spirit este Dumnezeu" (P.Palau Rib 183), la fel ca și Proto-Bohairica (Bodmer III). Pentru mine, sensul pasajului din Ioan 1 este, de asemenea, o descriere a ceea ce Logosul avea în legătură cu Dumnezeu. O lectură destul de stângace ar putea fi: Logosul a fost la început. Logosul era cu Dumnezeu. Logosul era ca Dumnezeu (sau asemănător lui Dumnezeu, sau divin), cu accent pe natura sa; nu persoana lui."

 

Dacă folosim Scriptura ca pe o tablă de şah, putem să credem ce dorim şi putem să interpretăm versete în sens arbitrar, după voia noastră şi nu după context sau sursele primare biblice.

Scriptura nu a fost scrisă în limba română, de aceea textele de bază sunt textele în care a fost scrisă Biblia: ebraică, greacă şi parţial aramaică, iar manuscrisele cele mai vechi – cu anumite excepţii – sunt cele mai aproape de original.

Dacă nu avem originalul Bibliei, care este criteriul pentru selecţia textelor cu redare diferită din manuscrisele antice?

După cum spun unii analişti, este posibil ca cele mai vechi Biblii complete - respectiv Codex Sinaiticus şi Codex Vaticanus, să fi fost folosite de către fracţiunile rivale de la Conciliul de la Niceea, textul din Codex Sinaiticus fiind textul folosit de partida Eusebiană, iar textul din Codex Vaticanus fiind textul folosit de partida Athanasiană. Atât Eusebius din Cesareea cât şi Athanasie din Alexandria au susţinut că împăratul Constantin Cel Mare i-a însărcinat cu redactarea unui text biblic. Probabil primul a fost Athanasie (unii scriind că mai apoi textul său a fost respins din cauza corecturilor doctrinare), iar mai apoi Eusebiu, după ce Athanasie a căzut în dizgraţia împăratului.
Având în vedere că textele manuscriselor greceşti diferă între ele, rămân perplex şi înţeleg revolta presbiterului Gaiu, din secolul II.

John William Burgon, îl citează pe Gaius (AD 175-200) în lucrarea "The Revision Revised" (Revizuirea revizuită): "Prin urmare, şi-au pus mâinile cu îndrăzneală pe scripturile divine, susținând că le-au corectat. Că eu nu vorbesc în mod fals de ei în această chestiune, oricine dorește poate să învețe. Căci dacă oricine va colecta respectivele copii ale lor, și să le compare una cu alta, el va găsi că acestea diferă foarte mult. Acelea de-a lui Asclepiades, de exemplu, nu sunt de acord cu cele de-a lui Theodotus. Și multe dintre acestea pot fi obținute, pentru că discipolii lor au scris asiduu corecțiile, cum le numesc ei, care sunt o corupție, fiecare dintre ele. Din nou, cele de la Hermophilus nu sunt de acord cu acestea, precum și cele de Apollonides nu sunt consecvente cu ele însele. Pentru că puteți compara cele pregătite de ei la o dată anterioară cu cele pe care le-au corupt mai târziu, și le veti găsi foarte diferite. Dar ce îndrăzneaţă este această infracțiune, ea nu este ca şi cum ei înșiși sunt ignoranți. Pentru că nici ei nu cred că scripturile divine au fost rostite de duhul sfânt, și, astfel, sunt necredincioși, sau altfel ei cred că sunt mai înțelepti decât duhul sfânt, și în acest caz, ce altceva sunt decât îndrăciți? Căci ei nu pot nega comiterea crimei, deoarece copiile au fost scrise de către propriile lor mâini. Pentru ca ei nu au primit astfel de scripturi de la instructorii lor, nici nu pot produce copii de la cele care au fost transcrise".

Dacă Luceafărul lui Eminecu ar conţine mai multe variante de redare sau chiar şi numai două, în loc de "Cobori în jos luceafăr blând" să fie "Vino în jos luceafăr drag" într-un volum din anul 2014, cred că ne-am exprima dezacordul faţă de cel care a făcut modificarea, darămite să vezi aşa ceva în texte pe care le considerăm "Sfintele Scripturi". Cam aşa ceva avem la textele manuscriselor din sec II şi III, copiştii unora scot pe nedrept Luca 22:43,44, ca de ex. Codexul Sahidic Coptic. Aşa ceva avem şi la Codex Vaticanus 2Petru 1:1, unde s-a scos pe nedrept cuvântul Domn, pentru a-l înlocui prin cuvântul Dumnezeu. Dovada este Codex Sinaiticus şi alte texte şi citate vechi unde avem "Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos", pentru ca la Codex Vaticanus să observăm că avem "Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Christos" (2Petru 1:1). Ambele variante nu pot fi adevarate. Cineva a modificat textul. Ori Sinaiticus ori Vaticanus are dreptate.
"Ciurul lui J.J. Griesbach"

Renumitul comparator al manuscriselor antice, J.J. Griesbach, a formulat regula, că manuscrisele cele mai vechi sunt cele mai apropiate de textul autograf (autorului), textele vechi acţionând ca un ciur pentru cuvintele modificate sau strecurate în text mai târziu. Regula are şi excepţii de care trebuie ţinut cont.

În acest caz, dacă textul în cauză nu se încadrează la secţiunea "excepţii de la regulă", în mod normal, s-ar folosi modelul selectării textului mai vechi, cel din Codex Sahidicus (secolul II).
Criteriul de seamă, expus de JJ Griesbach: Să fie cel mai vechi text

Cele mai vechi manuscrise sunt cele mai apropiate de sursa primară. Deci textele din secolul I şi prima parte din secolul II (-150) ar fi cele mai apropiate (mă refer la textele crestine - zise Noul Testament). Apoi cele din a doua parte a secolului II şi prima parte a secolului III (150-250) şi abia cele din a doua parte a secolului III şi prima parte a secolului IV (250-350). Textele de după 350 scad în 'autoritatea ciurului' excepţie fiind acele texte care au copiat manuscrise de înainte de anul 350, în această secţiune traducerile cad pe locul doi, adică prima dată luăm textele greceşti şi apoi cele traduse din greacă.
Al doilea criteriu de seamă ar fi, ca manuscrisele evaluate să fie cât mai apropiate de locul scrierii. De exemplu, un text scris de un autor din Cluj în sec. XVII va fi fost mai greu de falsificat la copiere în acest oraş, dat fiind apropierea textului original, cu care putea fi confruntat. Însă dacă o copie a acelui text din Cluj ar fi fost expediat la Londra şi copiat din nou acolo, posibilitatea falsificării lui ar fi avut mai multe reuşite. De aceea textele estice sunt considerate mai bune ca textele vestice.
Al treilea criteriu de seamă este ca textele să nu fi fost traduse. Textele netraduse sunt mai aproape de sensul din original.
Al patrulea criteriu este raportarea copistului sau a traducătorului la textul copiat sau tradus - ceea ce a spus şi presbiterul Gaius din sec. II - copistul sau traducătorul să nu aibă tendinţe eretice faţă de text, adică să nu se apuce de corectat textul, din diverse motive.
Având în vedere situaţia prezentată mai sus, iată o scurtă sinteză a ceea ce scrie în Biblie:

1. Există un singur Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Christos şi al nostru, Creatorul cerului şi al pământului, suveranul de necontestat al întregului Univers, care ne iubeşte şi ne vrea doar binele (Ioan 3:16, Ioan 17:1-3). El este Yehowa Elohim, Dumnezeul sfinţilor lui Israel.

Vestea Bună (Evanghelia) după apostolul Ioan

Capitolul  I

I. La început era ‘Cuvântul’, şi ‘Cuvântul’ era cu Dumnezeu şi ca Dumnezeu era ‘Cuvântul’. (Trimiteri: Geneza 1:26; 11:7, Proverbe 30:4, Ioan 14:7-11, Evrei 1:1-3; nu este vorba de doi Dumnezei cereşti, ci de Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, care era ca şi Dumnezeu: puternic, înţelept, drept, milos, iubitor, iertător, etc., apostolul nu se referă la funcţia lui Dumnezeu, ci la calităţile lui, moştenite şi de Fiul său; Cuvântul ‘dumnezeu’ din partea finală a textului este un substantiv calitativ având în vedere topica şi lipsa oricărui articol, după cum arată şi apostolul Ioan în evanghelia prezentată de el "cine m-a văzut pe mine, a văzut pe Tatăl". Ioan 14:9)

2. El era la început cu Dumnezeu. (Trimiteri: Geneza 1:26; 11:7, Proverbe 30:4)

3. Toate prin El au apărut, şi fără El n-a apărut nici măcar un lucru din ceea ce a apărut (Trimiteri: Regele Solomon s-a gândit la Geneza 1:26 şi Geneza 11:7 când a scris Proverbe 8:22-30).

De ce putem reda Ioan 1:1c în acest fel “ca Dumnezeu”?

Uneori, fragmentele de texte trebuie traduse dinamic, pentru a se clarifica sensul lor, dar acest lucru se face întotdeauna în raport strâns cu contextul.

Ioan 1:1c se încadrează perfect în acest tip, unde pentru a-l înţelege corect pe apostol, contextul este hotărâtor.

Traducerea dinamică a textului grecesc "en archē ēn ho lógos kaì ho lógos ēn pròs tòn theón kaì theòs ēn ho lógos", poate fi redată contextual astfel:

La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și ca Dumnezeu era Cuvântul.

În propoziţia de faţă şi mai apoi în întregul context al cărţii - după cum se va vedea, al doilea cuvânt theos este un substantiv calitativ, care îl descrie pe primul cuvânt theos (Ioan 1:18, respectiv Ioan 14:9 “Cine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl.”), care are funcţia de substantiv nominativ.

Origen din Alexandria, scriitor grec din secolul al treilea îl laudă pe renumitul apostol Ioan pentru că el cunoştea “frumusețea limbii greceşti”, locuind multă vreme la Efes, un oraş pe atunci elenizat (grecizat). Sursa: Origen, Comentariului Evangheliei lui Ioan, Cartea II, capitolul 2

Monoteis convins, ca şi Maestrul său, "Rabinul ceresc" Yeşhua/Isus (a se vedea Ioan 17:1-3), apostolul Yohanan/Ioan vorbeşte de Cuvânt nu ca fiind „Elohim (Theos) în persoană“ sau "un al doilea Elohim (deuteros Theos) ceresc", ci fiind o persoană cerească foarte apropiată (Fiu unic-născut, a se vedea cuvântul “monogene” din Ioan 3:16) care are natura calitativă a lui Elohim/Theos, dar nu şi funcţia de Elohim/Theos. Susţin asta pentru că văd construcţia propoziţiei, topica în raport cu contextul evanghelic care urmează.

Când apostolul Ioan a formulat Ioan 1:1c s-a gândit la cuvântarea Domnului Isus pe care a consemnat-o mai târziu în Ioan 14:1-14. Secretul descifrării textului este aici. Există un singur Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul şi Fiul unic-născut este ca El în calităţi (puternic, înţelept, drept, milos, iubitor, iertător, etc.), dar nu şi în funcţia de Dumnezeu. Când apostolul Ioan a formulat Ioan 1:1c nu s-a gândit deloc la funcţia Fiului (cum fac mulţi), deoarece avea demarcaţia monoteistă clară, având rolul unei pietre de hotar, rostită de Domnul Isus şi consemnată mai târziu în Ioan 17:1-3: Tatăl Este Singurul Elohim/Theos/Dumnezeu Adevărat. Dacă ar fi doi Dumnezei sau mai mulţi, ceilalţi ar fi Dumnezei falşi.

Dacă totuşi l-am numi ca în greacă, topica din Ioan 1:1 (ordinea cuvintelor în propoziție) ar permite cel mult o traducere literală de felul: La început era ‘Cuvântul’, şi ‘Cuvântul’ era cu Dumnezeu şi ‘dumnezeu’ era ‘Cuvântul’, în sensul celor din Psalmii 82:6 – Ioan 10:34, sau a următoarelor texte: 2Corinteni 4:4: Satan este 'dumnezeu', dar nu Dumnezeul Atotputernic, Matei 16: 23: Petru este 'satan', dar nu Satan Diavolul, Ioan 10:34: Unii oameni ar putea fi 'dumnezei', dar, desigur, nu Dumnezeu Atotputernicul, Galateni 4:14: Pavel e primit ca îngerul lui Dumnezeu, dar el nu a fost un înger. În sensul acesta Ioan 1:1: Logosul este 'dumnezeu', dar nu Dumnezeul Atotputernic.
II. Domnul nostru Isus Christos este Fiul unic-născut al lui Dumnezeu, venit din cer şi uns (investit) ca Învăţător (Rabin = Învăţător care excelează, Maestru), Mântuitor (“Miel”, Jertfă), Domn (Stăpân), Rege (Conducător - Legiuitor), Mare Preot (Mediator) şi Judecător (Matei 28:18,19); Mesia în ebraică şi Christos în greacă înseamnă "Unsul" lui Dumnezeu; cu toate acestea, un creştin este un prieten al Regelui Isus Christos, această prietenie fiind condiţionată: "Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu." Ioan 15:14, semnul de identificare al creştinilor adevăraţi fiind iubirea christică: “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii."

Fraza "Domnul meu şi Dumnezeul meu" din Ioan 20:28 este incompletă în sine, de aceea trebuie luat în considerare contextul per ansamblu. Ca să nu greşim în interpretare, cum trebuie înţeleasă acea exclamaţie a apostolului Toma:

- ca predicativ?: "Domnul meu și Dumnezeul meu a înviat cu adevărat din morți!"

- ca nominativ? "Tu ești Domnul meu și Dumnezeul meu care ai înviat din morti!"

- sau ca vocativ? "Domnul meu și Dumnezeul meu, cu adevarat Tu (adică Dumnezeu Tatăl) l-ai înviat din morţi!")

Varianta vocativă este cea corectă, datorită contextului exclusivist din Ioan 17:1-3, context în care a fost prezent şi apostolul Toma. Să nu uităm că el a fost necredincios în ce priveşte învierea, aşadar textul negrăit din mintea lui vorbeşte de înviere, nu de altceva, cum înţeleg din păcate unii. Necredinţa i s-a transformat în exclamaţie de uimire spre Tatăl, care face astfel de minuni.

Apostolul Toma nu ar fi putut contrazice tocmai pe Cel înviat, care era mentorul său:

Ioan 17:1-3

După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: "Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine,

după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.

Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.
III. Din iubire pentru (tot) neamul omenesc, Dumnezeu şi-a trimis unicul-născut Fiu, care oglindeşte (reflectă) gloria şi fiinţa (asemănarea în chip şi caracter) lui Dumnezeu, iar Fiul său a venit din cer - tot din iubire, nesilit de nimeni, învăţându-ne ce înseamnă cu adevărat iubirea de Dumnezeu şi de semeni, dându-şi viaţa ca preţ de răscumpărare pentru noi, pentru ca să ne mântuiască din păcat şi din moartea eternă, ce ne paşte pe fiecare din noi (Ioan 1:1, Evrei 1: Ioan 3:16, Exod 21:23, Matei 20:28). Nu Dumnezeu a venit pe pământ - cum se cântă la Crăciun, nici nu Dumnezeu a murit - cum se cântă de Paşti; acestea sunt gândiri eretice, strecurate pe furiş în creştinism, din scrierile apocrife, mincinoase.

Codex Sinaiticus este un manuscris faimos din secolul IV. Se presupune că face parte din cele 50 de copii care au fost executate la comanda finanţată de împăratul Constantin Cel Mare. Manuscrisul a fost realizat după Consiliul de la Niceea (325), ceea ce îi ridică foarte mult valoarea faţă de alte texte mai târzii din secolul V. În comparaţie cu manuscrisele de mai târziu, conţine cu 3455 cuvinte mai puţin în Evanghelii.

În unele versete anumite cuvinte sunt redate diferit, arătând că anumite cuvinte au fost schimbate cu altele, de copiştii ce au făcut manuscrisele ulterioare secolului IV.

Un astfel de text este cel din 2Petru 1:1:

După Biblia Cornilescu Revizuita

"Simon Petru, rob si apostol al lui Isus Hristos, catre cei care au primit o credinta la fel de pretioasa ca a noastra, prin dreptatea Dumnezeului si Mantuitorului nostru Isus Hristos."

După Codex Sinaiticus

"Simon Petru, rob si apostol al lui Isus Hristos, catre cei care au primit o credinta la fel de pretioasa ca a noastra, prin dreptatea Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos.

 

Notă: „Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” în loc de „Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” apar în unele dintre manuscrisele antice și citatele versetelor biblice (Sinaiticus, Aksenaia Aramaic, Coptil Sahidic, Vulgata + catena).

 

Cum l-a numit apostolul Petru pe Domnul Isus, conform consemnării din 2Petru 1:1?

Origene din Alexandria (secolele II-III) descrie situaţia deplorabilă a scribilor creştini din secolul III:

"E un fapt învederat astăzi că există printre manuscrise o mare felurime, fie din pricina nepurtării de grijă a scribilor, fie din pricina îndrăznelii deşănţate a oamenilor care îndreaptă scrierea, sau chiar din cauză că sînt unii care o înmulţesc sau o împuţinează după voia lor, rânduindu-se corectori cu de la ei putere"

Ca urmare a acestei stări, în manuscrisele timpurii avem două variante importante de redare la textul din 2Petru 1:1, unde anumite manuscrise îl descriu pe Domnul Isus ca "Dumnezeu şi Mântuitor" iar altele ca "Domn şi Mântuitor":

A."Dumnezeului (Theou) nostru (hēmōn) şi (kai) Mântuitorului" (Sōtēros)"
"Domnului (Kyriou) nostru (hēmōn) şi (kai) Mântuitorului" (Sōtēros)"
Care manuscrise conţin formularea originală a apostolului Petru?

Să ne reamintim că apostolul Petru a participat cu Domnul Isus la ultima cină de Paşti a acestuia, care a fost încheiată cu o rugăciune impresionantă, din care redau aici doar Ioan 17:1-3, pentru că este partea cea mai evidentă faţă de subiect:

1. După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: "Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine,

2. după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.
3. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.

Şi acum o întrebare importantă: mai putea fi numit Domnul Isus "Dumnezeu" dacă acest oficiu unic îl ocupase deja Tatăl său?

Traducerile actuale redau acest verset astfel, fără să menţioneze nimic cititorului, că ar mai fi o variantă importantă:

 

"Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei care au primit o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos:" Versiunea Dumitru Cornilescu (în continuare VDC)

 

În câteva codexuri (codice) antice, precum şi în câteva citate ale unor autori antici importanţi, acest verset apare în felul următor:

 

"Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei care au primit o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră, prin dreptatea Domnului (Kyriou) nostru (hēmōn) şi (kai) Mântuitorului (Sōtēros) Isus Hristos:"

 

Codexuri cu această redare sunt:

- manuscrisul Sahidic Coptic (scris în limba egipteană veche) de la sfârşitul secolului II

- manuscrisul grec Codex Sinaiticus din prima parte a secolului IV
- manuscrisul latin Vulgata din secolul IV, care a fost o recenzie a unui text mai vechi, numit Vetus Latina din sec. I-II
- manuscrisul Aramaic (Philoxenian Siriac) din secolul VI

Patru ţări şi patru limbi prin care vestea buna (evanghelia) a pătruns cel mai repede: Egiptul, Grecia, Italia şi Siria. Acest fapt arată că, din nefericire, pe alocuri anumite versete din Biblie au fost "stilizate doctrinar" ulterior scrierii lor de către scribii cu tendinţe eretice fie din Biserica Catolică şi Ortodoxă, fie din alte grupuri şi este nevoie urgentă de "destilizarea doctrinară" a textelor în cauză. 

Unii susţin că în fraza "Theou hēmōn kai Sōtēros" apostolul Petru se referă de fapt la două persoane, în prima parte la Tatăl (Theou hēmōn) şi apoi la Fiul (kai Sōtēros). Însă apostolul Petru foloseşte de mai multeori fraza "Kyriou hēmōn kai Sōtēros" cu referire la Domnul Isus. De ce nu ar fi folosit-o şi în 2Petru 1:1? La Tatăl şi la Fiul său, luaţi împreună se referă abia în versetul 2.

 

A se compara cu:

 

"În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos." (2Petru 1:11) VDC

Topica (ordinea cuvintelor în frază) este "Kyriou hēmōn kai Sōtēros" şi nu "Kyriou kai Sōtēros hēmōn". De ce nu văd şi aici două persoane?

 

"În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi." (2Petru 2:20) VDC

Topica (ordinea cuvintelor în frază) este "Kyriou hēmōn kai Sōtēros" şi nu "Kyriou kai Sōtēros hēmōn". De ce nu văd şi aici două persoane?

 

"ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri." (2Petru 3:2) VDC

Topica (ordinea cuvintelor în frază) este "Kyriou kai Sōtēros" (fără hēmōn) şi nu "Kyriou kai Sōtēros hēmōn". De ce nu văd şi aici două persoane?

 

"ci creşteti în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin." (2Petru 3:18) VDC

Topica (ordinea cuvintelor în frază) este "Kyriou hēmōn kai Sōtēros" şi nu "Kyriou kai Sōtēros hēmōn". De ce nu văd şi aici două persoane?

Aşadar ei înşişi se contrazic prin includerea a două persoane în fraza "Theou hēmōn kai Sōtēros". Nu este de mirare de ce toate traducerile importante din limba engleză (YLV, ESV, NIV, NAS, etc.) redau "our God and Savior" şi nu "our God and the Savior". Nu redau aşa fiindcă n-au suport. Decât să încercăm imposibilul textual, mai degrabă să recunoaştem că aici avem de a face cu o corupere a textului, aşa cum ne spun cei nouă martori textuali. După legea lui Dumnezeu ajung doi sau trei martori. Noi avem trei, cu mult peste.

Lista manuscriselor ce conţin varianta "Domn şi Mântuitor" la 2Petru 1:1 (nouă "martori" textuali): a Ψ 398 442 621 l596 syr^ph vg^mss cop^sa  

Manuscrisul a fost corectat:

Some passages were excluded by the correctors:

Additional phrase to John 21:7 on the margin – οι δε ειπον δι οληϲ τηϲ νυκτοϲ ε κοπιαϲαμεν και ουδεν ελαβομεν επι δε τω ϲω ρηματι βαλουμεν

Matthew 24:36 – phrase ουδε ο υιος (nor the Son) the first corrector marked as doubtful, but the second corrector (b) removed the mark.^[31]

Mark 10:40 ητοιμασται υπο του πατρος μου (instead of ητοιμασται) – the first corrector marked "υπο του πατρος μου" as doubtful, but the second corrector removed the mark.^[32]

In Luke 11:4 ἀλλὰ ῥῦσαι ἡμᾶς ἀπὸ τοῦ πονηροῦ (but deliver us from evil) included by the original scribe, marked by the first corrector (a) as doubtful, but the third corrector (c) removed the mark.^[33]

Christ's agony at Gethsemane (Luke 22:43–44) – included by the original scribe, marked by the first corrector as doubtful, but the third corrector (c) removed the mark.^[34]

Luke 23:34a, "Then said Jesus, Father, forgive them; for they know not what they do" – it was included by the first scribe, marked by the first corrector as doubtful, but a third corrector removed the mark.^[35]

---

Between the 4th and 12th centuries, seven or more correctors worked on this codex, making it one of the most corrected manuscripts in existence.^[58] Tischendorf during his investigation in Petersburg enumerated 14,800 corrections only in the portion which was held in Petersburg (2/3 of the codex).^[59] According to David C. Parker the full codex has about 23,000 corrections.^[60] In addition to these corrections some letters were marked by dots as doubtful (e.g. ṪḢ). Corrections represent the Byzantine text-type, just like corrections in codices: Bodmer II, Regius (L), Ephraemi (C), and Sangallensis (Δ). They were discovered by E. A. Button.^[61]

http://en.wikipedia.org/wiki/Codex_Sinaiticus