Pe urmele legendei „Hunor și Magor”

 

El a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamantului; le-a asezat anumite vremuri si a pus anumite hotare locuintei lor, (Fapt.17:26)

 

Pe urmele legendei „Hunor și Magor” -

Etnogeneza poporului maghiar

 

„Hős fiai szép Enéh-nek:

 

Hunor s Magyar, két dalia,

Két egy testvér, Ménrót fia.”

         

– Arany János: Rege a csodaszarvasról (részlet)

 

Proto-Maghiarii sau Maghiarii vechi în analele lumii

 

Conform legendelor de etnogeneză maghiare, feciorul frumoasei Enéh şi a voinicului Ménrót, Magor, este tatăl legendar al poporului maghiar. El a fost fratele geamăn al lui Hunor, care era cel întâi născut. Originea numelui vine din arealul indo-iranian din zona Persiei de nord-vest (zona de frontieră), fiind la început un nume de bărbat, format din două cuvinte - în funcţie de limbile şi dialectele vorbite, fiind: Maug-er, Madj-ar, Mag-or, Mag-er, Megy-er, Magy-ar, etc.. Acesta a evoluat ulterior în nume de clan, apoi de trib şi în cele din urmă în nume de popor şi ţară.

 

Dar ce înseamnă cuvântul „maghiar”? Există multe explicaţii. Una dintre cele mai vechi o găsim în cronica lui Baksi Iman, numită „Gazi-Baradj Tarihi” (Analele lui Gazi-Baradj, 1229-1246). Analele sunt scrieri istorice în care sunt înregistrate an cu an întâmplările importante din viața unui popor, a unui oraș, a unei familii.

 

Din anumite motive, autorii din răsărit i-au numit pe maghiari ca „başchiri”:

 

„Turcii i-au numit pe Başchiri „Ugür”; erau la fel de incapatanati ca turkmenii. Başchirii îl venera pe Alp Baradj, dar i se spunea și Madjar. Potrivit credinței lor, Madjar era protectorul vieții... „... Madjarii spun: ‘Oamenii buni sunt întotdeauna altruişti cu ceilalţi” - de unde şi numele lor, ‘Madjar’, adică cel ce se sacrifică de sine”. („...a madzsarok azt mondják: ’A jó emberek mindig önzetlenek másokkal, innen ered a nevük, ’madzsar’, azaz önfeláldozó”).

 

Istoria confirmă că numele de Magyar în dialectele sale arhaice, a

fost la început un nume de bărbat, care a evoluat ca formă şi a ajuns să

fie folosit ulterior ca nume de trib, aşa cum spune legenda etnogenezei.

Prin anul 528 a existat un lider militar pe numele grecizat ca Muageris (Mugel în altă sursă), după ce imperiul massaget (ramură a sciţilor) a lui Djuras Masgut (489-505 AD) a fost divizat în patru părţi. O parte a acestui imperiu a fost revendicat de Muageris care a condus pe hunii kutrigur.

Un alt lider cu un nume apropiat a fost Asparukh Madjar (680-702 AD)

lider în Bulgaria dunăreană, dar venit din părţile Sciţiei, după căderea

Bulgariei Mari. Analele vechi ale proto-bulgarilor spun că proto-bulgarii

erau la origini o altă ramură a indo-iranienilor, formată din două triburi -

Ilmen şi Sind - care i-au cucerit pe turci, de la care au preluat soţiile lor şi

limba. Atât massageţii, cât şi bulgarii au trăit în anumite părţi ale Sciţiei.

Iată că acest nume de bărbat exista în limba hunilor, massageţilor şi

bulgarilor, fapt ce confirmă legenda etnogenezei.

 

-----

 

Baksi Iman: „Gazi-Baradzs Tarihi” –Gazi-Baradzs Évkönyvei, 1229-1246

 

Despre cartea pe care o pregătesc:

Pe urmele legendei „Hunor și Magor” - Etnogeneza complicată a

maghiarilor este un puzzle istoric, un documentar. Încă mai caut anumite

piese şi evident, un sponsor, pentru finish. Am găsit un puzzle istoric

interesant, de care mă ocup în prezent, cazul Almoş.

 

Sunt interesat şi pasionat de istorie ca alţii de câini, cai, pisici, natură, flori, drumeţii, maşini, femei, bautură, bani, faimă, etc.. Istoria pentru mine este un fel de hobby. Aş putea spune că sunt un istoric autodidact, adept al curentului “noua istorie”. Prin “noua istorie” înţeleg o nouă abordare a istoriei, mai realistă. În optica noii istorii, toate sursele trebuie să vorbească şi să fie complementare, adevărul fiind astfel un tot şi nu numai o parte din el. Cei care m-au inspirat sunt doi autori interesanţi, Raoul Vaneigem şi Georges Minois dar şi unul autohton, Neagu Djuvara. Fiindcă prin tatăl meu provin dintr-o familie mixtă din Ardeal, tatăl tatălui meu fiind maghiar, m-au intrigat nişte necunoscute din istoria acestui popor. Mă interesează în mod special etnogeneza poporului maghiar şi în mod particular cazul Almoş, din această istorie.... Deşi n-a intrat în Ungaria niciodată, istoricii maghiarii îl consideră legendarul conducător care a adus triburile maghiare spre ţara pe care o locuiesc astăzi. Conform legendei, el a fost ucis la hotarele Ardealului, dar nu se ştie de către cine şi în ce împrejurări.

 

Cazul Almoş, figura enigmatică din istoriografia poporului maghiar

 

Wikipedia are o sursă bogată de informaţii istorice.

Almoş – un fel de Negru Vodă enigmatic, a fost legendarul conducător al triburilor maghiare în drumul spre Pannonia.

„Negru Vodă a fost, potrivit legendei, fondatorul și primul domn al Țării

Românești. Existența lui reală este controversată, făcând subiectul mai

multor cercetări mai mult sau mai puțin istorice.

Potrivit legendei, Negru Vodă apare ca un personaj care la 1290, se

presupune că a trecut Carpații din Făgăraș și s-a stabilit la Curtea de

Argeș sau Câmpulung, unde a întemeiat un voievodat.

Se crede că a îngăduit orășenilor sași să-și mențină pe comesul (liderul)

lor, Laurențiu, care a decedat în 1300 și a fost înmormântat în Biserica

Bărăția din Câmpulung; ... ar fi pus bazele Țării Românești, a cărei independență avea să o statueze Basarab I, în anul 1330.” Wikipedia

Oarecum la fel stau lucrurile şi cu Almoş.

Aflăm de pe Wikipedia: Cronica pictată de la Viena (lat. Chronicon pictum vindobonense, hu. Képes krónika) este o cronică ilustrată a Ungariei medievale, scrisă în secolul XIV. Documentul conține 146 de pagini și 147 de picturi. Începând din secolul al XVI-lea a fost depozitată la Biblioteca Imperială din Viena. În baza acordului cultural de la Veneția din 1932, cronica a fost transferată în 1934 la Budapesta, la Biblioteca Națională a Ungariei.

Aflăm din această cronică următoarele: "Printre acei căpitani era cel mai bogat și mai puternic Arpad, fiul lui Almoş ... Tatăl său, Almoş, a fost ucis în ţara Ardealului ..."

Înainte de a veni în ţara în care trăiesc azi, triburile maghiare au trăit câţiva ani în Ucraina, mai exact în partea de sud-est a ei, fiind vecini cu slavii ucraineeni şi cu turcii chazari.

Conform acestei cronici, triburile maghiare au venit prin Ruthenia (Ucraina de vest) în Ardeal şi de aici în Panonia. Însă Almoş moare aici. Nu se ştie în ce împrejurări. Se ştie doar că a fost ucis. De către cine? Cronica nu spune. Comentatorii maghiari presupun că acest eveniment ar fi avut loc după dezastrul de proporţii, provocat de pecenegi, care i-au alungat pe maghiari din părţile Ucrainei de sud-vest. Cronica menţionează că exodul din vechea patrie a ţinut trei luni.

Am fost interesat să alfu ce spun cronicile din lumea slavă şi turcă despre Almoş în comparaţie cu cronicile ungureşti... Şi am găsit două resurse, una din lumea slavă şi una din lumea turcă. Cronica vremurilor trecute (în limba slavă veche: Повѣсть времяньныхъ лѣтъ) este o istorie a Rusiei Kievene de pe la 850 până la anul 1110, scrisă prin anul 1113 în Kiev. Această lucrare este considerată una dintre sursele fundamentale folosite pentru interpretarea istoriei timpurii a slavilor răsăriteni. O altă cronică interesantă este cronica volgo-bulgară Cäğfär taríxı.

Le-am răsfoit pe amândouă în căutare de informaţii. În cronica slavă Almoş apare ca Olma, A fiind stâlcit (transformat) în O, iar în finalul numelui s-a produs încă o stâlcire, a sufixului. Această deformare a numelor este frecventă în trecut, ca şi în prezent, mai ales atunci când se întâlnesc două limbi total diferite la auz (de exemplu un român va spune Ecsi la Öcsi, fjuz la fűz, etc.). Însă cronica nu spune prea multe despre el, doar că a avut un palat în Kiev. Surprinzător, acest detaliu important se confirmă în cronica volgo-bulgară unde Almoş apare ca Almiş. În această cronică el domneşte o perioadă la Kiev, după care îl detronează pe fratele său mai mic din Bulgaria de pe Volga, ca după câţiva ani să revină într-o campanie contra slavilor care între timp s-au răsculat şi nu au mai vrut să plătească bir bulgarilor. Campania este dusă cu succes până în ţara Duloba, care cuprindea şi o parte din Ardealul de nord şi Ruthenia. Apoi apare un detaliu important, Almiş este ucis în drumul spre întoarecere, fapt ce întăreşte detaliul la fel de important din Cronica pictată de la Viena.

Iată cum detalii din trei cronici importante, arată spre un personaj important care este învăluit de mister. Misterul este spulberat, dacă punem piesele una lângă alta.

O altă piesă importantă în acest puzzle istoric, îl aflăm de la Ibn Fadlan.

Ahmad ibn Fadlan  (c. 879–960), este renumit pentru relatarea călătoriei sale ca membru al unei ambasade a califului Abbasid, al-Muqtadir din Bagdad, către regele Bulgarilor din Volga; relatarea este cunoscută sub numele de Risāla (Jurnalul). El spune că triburile maghiare luptau în toate luptele Khazarilor, alături de aceştia, ei alcătuind prima linie în câmpul de bătălie şi aveau o armată de 20000 de călăreţi, pe când Khaganul Khazar avea doar 10000 de oameni.

O altă piesă istorică o avem de la CONSTANTINUS VII PORPHYROGENITUS: DE ADMINISTRANDO IMPERIO. El spune că maghiarii – pe care el îi numeşte turci  – aveau 7 triburi. Denumirea de turci vine din cauza alianţei acestora cu turcii cabari, un trib cu care aceştia au făcut alianţă, tribul cabar. Cabarii aveau la rândul lor 3 triburi. Aşadar fiecare trib contribuia cu 2000 de oameni, 14000 de la maghiari şi 6000 de la cabari.

Constantin VII Porfirogenetul sau Constantinus Porphyrogenicus (905

- 9 noiembrie, 959) a fost împărat bizantin între 913 și 959 (între 920 și

945, doar cu titlul, fără funcție în stat), fiul lui Leon VI Filozoful și al Zoei

Karbonopsina. El a scris o lucrare pe nume De Administrando Imperio –

Despre Administrarea Imperiului în care a specificat următoarele despre

maghiari, numindu-i turci (mai exact din cauză că unii din liderii lor erau turcomani din Horezm, adică pe jumătate turci, de neam mixt):

„Despre turci

Poporul turcilor locuia în apropiere de Khazaria, într-un loc numit

Levedia, după numele primului lor voievod, care se numea Levedi, și

datorită demnității sale, la fel ca ceilalți de după el, a fost numit voievod

... Turcii erau compuși din șapte triburi, dar nu a existat niciodată un prinț

al lor sau un străin, ci au existat printre ei un fel de voievozi, primul dintre

aceștia fiind Levedi mai sus menționat. Au trăit cu khazarii timp de trei

ani și au luptat alături de khazari în toate războaiele lor. Prințul Khazar,

Khaganul, pentru vitejia și legământul lor, a căsătorit o femeie nobilă

khazară cu primul voievod al turcilor, care se numea Levedi, datorită

faimei și luminii mari a vitejiei sale, de a da naștere unui copil de la el,

dar soarta a vrut ca acel Levedi să nu aibă un copil cu femeiea khazară

... (Dintre triburile lor) primul este tribul Kabarilor rupți de la khazari, al

doilea este Nyék, al treilea este Megyeri, al patrulea este Kürtgyarmat, al

cincilea este Tarján, al șaselea este Jenő, al șaptelea este Kér, al

optulea este Keszi. Și fuzionând astfel unul cu

celălalt, khabarii şi turcii s-au așezat pe pământul pecenegilor. Apoi, la

chemarea lui Leo, împăratul iubitor de Hristos și glorios, au trecut

Dunărea și l-au atacat pe Simeon, învingându-i complet și pătrunzând

până la Preslav, închizându-l în castelul Mundraga, s-au întors în

propriul lor pământ. La acea vreme Liüntika, fiul lui Árpád, era prințul lor.

Cu toate acestea, după ce Simeon s-a împăcat cu împăratul romanilor și

s-a simțit curajos, el a trimis la pecenegi și a fost de acord cu aceștia să

zdrobească și să distrugă turcii. Și când turcii au plecat într-o campanie,

pecenegii au venit împotriva cu Simeon, distrugându-le complet familiile

și i-au expulzat rău pe turcii rămași în urmă pentru a-și păzi pământul. ”

 

 

Potrivit istoricului persan Ibn Rustah (secolele IX-X), turcomanii

maghiari erau descrişi astfel: „[în mod constant] îi înving pe slavii care

trăiesc aproape de ei. Aceştia le impun impozite grele de mâncare și îi

tratează ca pe sclavii lor.”

Ahmad ibn Rustah Isfahani, mai cunoscut sub numele de Ibn Rustah, a fost un explorator și geograf persan din secolul al X-lea născut în districtul Rosta, Isfahan, Persia.

Tot el spune că aceşti cuceritori erau „închinătorii focului” (zoroastrieni).

Narează următoarele: „Au luat cu asalt slavii și merg cu prizonierii prin

țară până ajung într-un port din țara bizantină, numit Kerci [...] Când

maghiarii ajung la Kerci cu prizonierii, ei țin un târg cu bizantinii în fața

lor. Acei [maghiari] le vând sclavi și cumpără brocart bizantin, covoare

din lână și alte bunuri bizantine.” (sursă maghiară HKÍF 1995: 33–34.)

„Închinătorii focului” este o poreclă arabă, deoarece focul ar fi putut

fi un simbol al zeului principal. Potrivit lui Herodot, marele istoric grec,

acesta era tipic acestei religii asiatice: „statui, temple, altare nu sunt de

obicei ridicate; în plus, cei care fac acest lucru sunt considerați proști -

nu cred ei ce cred grecii, că zeii au o formă umană.”

Istoricul și diplomatul turc Sükrullah (1388–1488) citează aceste

vremuri, completate de anumite informații: „Există războaie și bătălii

constante cu aceşti saqlabi și ruşi atât vara cât și iarna. Dar turkmenii

maghiari înving în permanență oamenii din Saqlāb și Rūs. Ei sunt făcuți

sclavi şi sunt înlănțuiți la rând. Lucrurile de pe ei, hainele, ținuta din

blană de cobalt sunt scoase de pe ei și sunt duşi goi la Rūm și vânduţi.”

(sursa HKÍF 1995: 48.)

Saqlāb (confederaţia bulgarilor de pe Volga) și rūs (slavii din răsărit) au fost două popoare care, probabil, au trăit într-o legătură de vasalitate. Ruşii au fost vasalii bulgarilor de pe Volga, iar bulgarii au fost vasalii khazarilor.

După ce au început lupte interne în imperiul khazar, alianţa khazaro-maghiară a câştigat câteva bătălii contra saqlābilor și rūşilor. Saqlāb și rūs pot fi văzute ca două popoare vecine cu maghiarii şi khazarii.

Corelând toate aceste surse, alfăm următorul scenariu: În imperiul khazar se produce un pogrom împotriva celor de rit musulman. Nobilii de rit musulmani se revoltă şi încep represaliile împotriva celor vinovaţi. Începe un război civil religios în care încetul cu încetul împeriul khazar se destramă. Trupele maghiare au luptat alături de khazari în războiul contra bulgarilor de pe Volga şi a aliaţilor acestora, a slavilor. La început khazarii şi maghiarii au fost victorioşi, dar norocul s-a întors împotriva lor. Atunci, maghiarii trec de partea bulgarilor şi participă la campania lui Almoş împotriva slavilor, care la rândul lor se revoltă. Almoş moare la finalul acestei campanii, iar tot în jurul acestui eveniment, pecenegii îi atacă pe maghiari, îi bat în bătălia de pe râul Bug şi îi împing spre Ardeal. Exodul durează trei luni, prin Moldova, timp în care cuceresc Ardealul, unde zidesc şapte cetăţi de pământ, formează şapte corpuri de armată şi pornesc cucerirea Panoniei.

Cum se explică atunci că Almoş are nume maghiar şi nu bulgar? Ei bine, legătura trebuie căutată în legendele şi cronicile vremii. Ele spun că un lider de clan dintr-o provincie de la hotarele Persei a ajuns în Sciţia şi acolo liderul clanului a făcut o alianţă cu un lider local, posibil maghiar, luându-i fiica de nevastă. Vedem în această legendă o aluzie la o cucerire de teritoriu, unde cuceritorul ia de nevastă fiica celui cucerit. Este posibil ca acest lider de clan (cuceritorul) să fi fost dintr-un clan turcoman bulgar, din vechea dinastie conducătoare Dulo. Prin acest război, clasa conducătoare din Sciţia, devine de neam bulgar, dar amestecat cu neam maghiar, de aici numele maghiar pentru un băiat având tată bulgar. Recensământul făcut pe timpul lui Almiş, de către mullahul şef al bulgarilor de pe Volga, pe nume Mihail Ibn Başhtu, arată că maghiarii plăteau bir bulgarilor, alături de alte popoare. Însă fiul lui Almiş are nume bulgar: Arpad. Acest nume este un nume compus din Ar+Pad. „Ar” înseamnă ceva sau cineva foarte valoros şi „pad” înseamnă protector, deci numele poate fi tradus prin „Protector valoros”.

Cum ajunge Ar-pad, un băiat bulgar, în fruntea triburilor maghiare?

Ei bine, Ar-pad nu este un bulgar pursânge, ci doar după tată, care la rândul lui nu este un bulgar pursânge, fiin bulgar doar după tată. În diplomaţia acelor vremuri, tribul conducător îşi însura fii sau mărita fetele cu copiii celor mai nobili conducători din triburile vasale. Aşa ajunge Ar-pad şeful triburilor maghiare, fiind căsătorit în acest neam.

 

 

Este posibil ca războiul cu saqlanii să fi fost

evocat şi în epopeea maghiară Hunor şi Magor, unde se arată că

fugărind un cerb alb, doi prinţi - fiind însoţiţi de 100 de ostaşi ajung fără

veste în Alania unde se stabilesc şi îşi întemeiază familii, furând femei

alane de viţă. Desigur după ei au venit şi alţii completând şi consolidând

cucerirea. Luptându-se permanent între ele, ambele popoare au fost

 

sleite de puteri, astfel ajungând pradă, pe rând, triburilor turcomane huno-maghiare.

 

 

Cronica Cäğfär Taríxı,

Enciclopedia Tătară şi sietul Lumea Turcă oferă nişte informaţii în

plus, a se vedea http://www.turkicworld.org/

 

Proto-Ungurii sau Maghiarii vechi în analele lumii

Locaţia Ungurilor din evul mediu mijlociu şi situaţia lor politică

De unde vine denumirea de Maghiar?

Ungurii îşi zic szittya-magyar, adică scito-maghiari. Conform

legendelor de etnogeneză ungureşti, originea numelui vine din arealul

indo-european din zona Persiei de nord-vest, fiind la început un nume de

bărbat, format din două cuvinte - în funcţie de limbile şi dialectele

vorbite Madj-ar, Mag-or, Mag-er, Megy-er, Magy-ar, etc.. Acesta a

evoluat ulterior în nume de clan, apoi de trib şi în cele din urmă în nume

de popor şi ţară. Dacă aceste legende sunt adevărate în această

privinţă, atunci proto-maghiarii au fost un trib indo-european care s-a

stabilit în zona Sciţiei. Sciţii au fost un popor foarte numeros, dar ulterior

au fost măcinaţi de o boală sexuală cruntă - relatată de istoricul antic

Herodot - luată de soldaţi de la templele cu prostituate din Orientul

Mijlociu. Ajunşi acasă, infecţia s-a răspândin în tot poporul, datorită

faptului că triburile scite trăiau o viaţă destrăbălată din punct de vedere

sexual. Astfel, ţara odată foarte populată, a fost golită de locuitorii ei

băştinaşi şi a ajuns locuită ulterior de alte popoare, care au cucerit şi

asimilat rămăşiţele triburilor scite subţiate numeric. Un astfel de popor au

fost proto-maghiarii, care au ocupat o parte din Sciţia. Ei nu au ocupat

toată Sciţia, doar o parte din ea, trăind astfel alături de alte popoare

venite aici, popoarele hunice.

După cercetările făcute de mine, aceste legende se confirmă,

nucleul poporului maghiar ar fi putut fi un popor indo-european, una

dintre ramurile ei, care s-a stabilit în Sciţia. La venirea lor în Sciţia, au

întâlnit două popoare - se pare unite sau două triburi înrudite, alanii şi fii

lui Bereka, peste care conducea un anume Belar. Aceştia erau de neam

indo-european, de origine sarmată. Sarmaţii erau un amestec dintre sciţii

originari şi un alt neam, al amazoanelor, vorbitori de limbă indo-

europeană.

Limba scită este o limbă indo-europeană și multe dintre cuvintele

maghiare sunt de origine indo-europeană şi nu neapărat slavă, cum

presupun lingviştii. Este posibil ca proto-ungurii şi proto-slavii să fi avut

un fond lingvistic comun. De exemplu, numele fiului lui Álmos, al regelui

Árpád se poate descompune astfel: Ár + pad. Ár înseamnă Preț

(valoare, valoros) + pad (mare, sublim, de aici „padishah”, adică rege

maiestuos, mare rege) conform dialectelor iraniene, caucaziene. Aşadar

numele Árpád înseamna un om de mare valoare. Acestea sunt cuvinte

indo-europene. Printre limbile indo-europene, există și limbi aglutinante

precum persa, dar aceasta s-a dezvoltat dintr-o perioadă ulterioară,

vorbitorii fiind în contact cu o altă limbă, de unde au preluat forma

aceasta. La fel s-a întâmplat şi cu limba sumeriană care probabil a

devenit aglutinantă, formând ulterior mai multe dialecte, prin fuziunea cu

alte limbi. Ea împărtăşea elemente care apar în mai multe limbi, dar nu

poate fi raportată cu certitudine la vreo familie lingvistică cunoscută, deşi

iniţial s-a presupus să fi fost o limbă indo-europeană, potopită de

infuenţele din alte limbi. În sumeriană, noţiunile noi se formau adăugând

prefixe la rădăcina cuvintelor.

Cum a devenit limba maghiară aglutinantă, dacă la origini ar fi fost

indo-europeană? Ei bine, istoria arată bine că, în cazul multor popoare

care au cucerit și înghitit alte popoare, limba lor originală s-a schimbat și

ea, printr-un sincretism lingvistic (din două limbi au compus o limbă

nouă).

Legenda etnogenezei spune că poporul care a venit în Sciţia

dinspre Persia, s-a divizat în două clanuri, în clanul Hunilor şi în clanul

Magorilor, formând în cele din urmă două triburi înrudite şi apoi două

popoare separate.

Iată cum prezintă cronica Gesta Hunnorum et Hungarorum venirea

acestor triburi turcomane în Sciţia: „Așa că au trimis spioni de acolo (din

Meotis) în Sciţia, şi după ce au spionat pământul Sciţiei, împreună cu

copiii și vitele lor au mers în acea patrie pentru a locui acolo. Așadar,

când au intrat în acea țară, au găsit pe locuitorii ei alpuri și pruteni

(posibil rămăşiţele sarmaţilor, numiţi şi pecenegi), pe care, ștergându-i,

bătându-i sau ucigându-i, din câte știm, încă posedă țara în mod pașnic,

în ciuda vecinilor lor. Provincia Sciţia se află în Europa și se extinde spre

est; pe de o parte este închis de marea de noapte (nord), pe de altă

parte de munții Rif (?); cade departe de cerul fierbinte. Este conectat cu

Asia din est. Din el curg două mari râuri: unul se numește Etol (Don), iar

celălalt este Togora. Și națiunile care au crescut în acea țară erau

cufundate în neascultare, obsedate de prostie, de natură capricioasă,

dispuse să pofteze, să tânjească la jaf și, de obicei, mai bruneţi la faţă

decât albi. Adiacent țării Sciţia, la est, se află țara jorienilor, apoi

Tatarszia și în cele din urmă Mongolia, unde se termină Europa. Spre

peisajul sub soarele de vară se află națiunea horezmă și Khuşia, care se

numește India Mică, iar apoi există o câmpie impenetrabilă între sud și

râul Don. Râul Don, pe care maghiarii îl numesc Etöl, își are originea în

Sciţia, dar în timp ce trece prin munții Rif, se numește Don, care se

varsă în țara alanilor după ce curge pe câmpie și apoi se rupe în trei

ramuri în marea rotundă (Azov). Iar râul Togora provine din Sciţia și

curge prin păduri, mlaștini și munți cu zăpadă, unde, din cauza ceții,

soarele nu strălucește niciodată, intrând în sfârșit în Irkania (Arkania),

ţinând spre marea de noapte (Nord). Regiunea Sciţia are o lungime de

trei sute șaizeci și o lățime de o sută nouăzeci. Și are o locație naturală

 

atât de puternică încât poate fi accesată într-un loc foarte mic; de ce nici

împărații romani, nici Alexandru cel Mare nu au avut acces la el, deși au

încercat. Ținutul Sciţiei este luxuriant, împodobit cu pădurici, păduri și

pășuni, bogat și plin de minunate şi diferite sălbăticii. La vest sunt vecinii

săi pecenegii și cumanii albi. Și dinspre marea nopții, care este lângă ea,

şi până în țara Susdal, este o pădure deșertică impracticabilă națiunii

umane, care, după cum se spune, se extinde departe, unde timp de

nouă luni este o ceață deasă; nu este zi de văzut, ci doar în iunie, iulie și

august, dar și numai în ziua atâta timp cât este de la șase la nouă. În

munții deșertului menționat, se găsesc cristale, iar grifonii cuibăresc și

păsările șoimii de vânătoare clocesc, care se numesc kerecsen în limba

maghiară. Deși țara Sciţiei este inclusă într-un singur teritoriu, aceasta

este împărțită în trei țări, Baskar, Dent și Ungaria. Provincia este de o

sută opt judeţe din cauza că au o sută opt neamuri (clanuri), din cauza

copiilor lui Hunor și Mogor, care au împărţit-o astfel când au venit în

Sciţia. Pentru că Ungaria pură este formată din o sută opt clanuri, și nu

mai multe, și dacă alții li s-au alăturat, provin din străini sau prizonieri.

Pentru că din Hunor și Mogor, în mlaștina Meotis, au fost o sută opt

generații în afară de toate cele venite. Clanurile noilor veniți va fi expus,

respectiv, la sfârșitul acestei cărți.” Gesta Hunnorum et Hungarorum,

scrisă de Simon de Kéza în jurul anilor 1282-1285.

 

Când apar maghiarii pe scena istoriei?

Istoria confirmă că numele de Magyar în dialectele sale arhaice, a

fost la început un nume de bărbat, care a evoluat ca formă şi a ajuns să

fie folosit ulterior ca nume de trib, aşa cum spune legenda etnogenezei.

Prin anul 528 a existat un lider militar pe nume Muageris (Mugel în

altă sursă), după ce imperiul massaget (ramură a sciţilor) a lui Djuras

Masgut (489-505 AD) a fost divizat în patru părţi. O parte a acestui

imperiu a fost revendicat de Muageris care a condus pe hunii kutrigur.

Un alt lider cu un nume apropiat a fost Asparukh Madjar (680-702 AD)

lider în Bulgaria dunăreană, dar venit din părţile Sciţiei, după căderea

Bulgariei Mari. Analele vechi ale proto-bulgarilor spun că proto-bulgarii

erau la origini o altă ramură a indo-europenilor, formată din două triburi -

Imen şi Sind - care i-au cucerit pe turci, de la care au preluat soţiile lor şi

limba. Atât massageţii, cât şi bulgarii au trăit în anumite părţi ale Sciţiei.

Iată că acest nume de bărbat exista în limba hunilor, massageţilor şi

bulgarilor, fapt ce confirmă legenda etnogenezei.

Este cert că pe teritoriul vechii Sciţii s-a creat şi marele stat bulgar,

numită Vechea Bulgarie sau Marea Bulgarie (greacă medievală: Παλαιά

Μεγάλη Βουλγαρία, Palaiá Megálē Voulgaría), cunoscută și sub numele

latin de Magna Bulgaria și Patria Onoguria - „Țara Onogur”, numită şi

 

Onghur sau Ongur. De aici vine cuvântul „Ungur”, deoarece maghiarii au

venit din această zonă, fiind câţiva ani vasalii acestora. Acest mare stat

bulgar a fost creat în secolul al VII-lea, pe o parte a teritoriului fostei

Sciţii şi alte zone, baza ei fiind sudul Ucrainei moderne și sud-vestul

Rusiei, între Nistru și Volga de jos, având capitala la Phanagoria pe

Peninsula Taman între mările Negre și Azov. La mijlocul secolului al VII-

lea, bulgarii s-au extins mult spre vest luând teritoriul avaro-slav, și au

mutat capitala la Poltava. Acest fapt i-a costat, deoarece avarii s-au aliat

cu khazarii pe la sfârșitul secolului al VII-lea, iar Marea Bulgaria s-a

dezintegrat. O parte din ea - numită Volga Bulgaria sau Cara-Bulgaria, a

fost cucerită de khazari, iar restul bulgarilor şi-au menţinut independenţa,

la vest de teritoriul cucerit de khazari. În acel timp, khazarii au devenit

independenți la rândul lor de turcomanii occidentali, unde erau integraţi

după prăbuşirea ultimului imperiu Persan (224 și 651). Astfel, c conducătorul lor a luat titlul de Khagan, iar ungurii şi bulgarii au trăit sub stăpânirea lor.

Cara-Bulgaria a fost supusă khazarilor mult timp, însă după

islamizarea unor pături conducătoare bulgare, ei au dorit să devină

independenţi de khazari. Când ei s-au rupt de la khazari, şi-au extins

domnia şi peste Dentu-Mogheria, care trebuia să plătea un bir Cara-

Bulgariei, după cum reiese din censusul făcut în anul 895 de Mullahul

şef al cara-bulgarilor, Mihail Başhtu. Sursele medievale ungureşti susţin

că acest lucru s-a întâmplat pentru un scurt timp. Mihail a făcut un

census al noului stat Cara-Bulgaria, care s-a separat de Imepriul Khazar

în anul 895 sub Khanul Almişh, fiul cel mai în vârstă al Khanului cara-

bulgar Djilki. Mihail Başhtu a fost Mullahul şef al musulmanilor cara-

bulgari.

Astfel, putem concluziona că o parte importantă a etnogenezei

poporului maghiar, ca popor de sine stătător s-a format într-adevăr în

zona Sciţiei, dar ei ca nucleu de popor vechi nu erau din Sciţia, adică nu

era sciţi. Conform unor surse din evul mediu, maghiarii era veniţi acolo

dintr-o zonă turcomană, fiind ei înşişi un fel de turcomani. Din această

zonă au venit înspre est în părţile Donului (Sciţia), zona lor fiind numită

Dentu-Mogheria (Don-Mogheria, Mogheria de pe lângă Don), la vest de

Cara-Bulgaria (Bulgaria Neagră). Religia proto-maghiarilor era

zoroastriană. Ulterior, atât cara-bulgarii tengrişti cât şi maghiarii

zoroastrieni au devenit vasalii Khanatului Khazar, de religie mozaică.

Turcomanii şi turcii sunt două popoare înrudite. Turcomanii au fost

triburi care la origini au fost triburi indo-europene, care cucerindu-i pe

turci, au preluat limba şi stilul de viaţă nomad turc, prin legături de familii

mixte. Acest fapt ne spune ceva, şi anume că aceste triburi turcomane,

venind în zona Sciţiei au cucerit popoarele stabilite acolo, formând o

nouă etnogeneză.

 

Etapele etnogenezei poporului maghiar

1. Triburi indo-eoropene din nordul Persiei, de religie zoroastriană

cuceresc triburi turcice şi formează triburi mixte, de limbă şi cultură

mixtă, numite triburi turcomane. Prima etnogeneză. Se schimbă

profilul fizic şi compoziţia limbii originale.

2. Triburile turconame astfel formate intră în Sciţia şi cuceresc

popoarele stabilite acolo, formând familii mixte de cultură şi limbă

mixtă, numită szittya-magyar, adică scito-maghiare. A doua

etnogeneză. Se schimbă din nou profilul fizic şi compoziţia limbii

originale.

3. În Sciţia i-au fiinţă două popoare de sine stătătoare: hunii şi

maghiarii. Aceste popoare atacă teritorii la nord de Sciţia, cucerind

popoarele slave şi finno-ugrice, formând familii mixte de cultură şi

limbă mixtă. A treia etnogeneză.

4. În secolul X AD imperiul Khazar intră într-un colaps şi se

dezintegrează. În această perioadă turbulentă, măcinată de

războaie de secesiune, poporul maghiar intră într-o nouă etapă de

etnogeneză, după ce a fost nevoit să părăsească Sciţia. Almoş îl

detronează pe unchiul său Lachin (numit de slavi Levedi), acesta

fiind loial khazarilor şi încearcă să făurească un nou imperiu pe

ruinele imperiului Khazar. Încercând să restabilească autoritatea

peste triburile slavilor răsculaţi din partea de vest a imperiului,

numit de turcmeni Duloba, Almoş alături de fiul său vârstinc Arpad

pătrund până la Ujhorod, Ungvar (903 AD). Aici Almoş moare iar

Arpad continuă cuceririle. După ce Almoş moare, fiul său Liuntica

pierde teritoriile din Levedia şi Duloba. În această perioadă,

rămăşiţele poporului avar din Pannonia şi fracţiuni din anumite

popoare turcomane se integrează şi sunt asimilate de poporul

maghiar, contribuind la o nouă etnogeneză, influenţând din nou

cultura şi limba maghiară.

Conducători din dinastia Ugyek în Sciţia

Cuceritorul slavilor Baltavar Khan Urus Ugyr Aydar (819-855)

moare şi încep lupte pentru tronul Cara-Bulgariei, ca cine să fie Baltavar

Khan, adică Khanul cel mare.

Pretendenţi la tron au fost doi fii ai săi, Ugyek Şhilki, (Selkey în

slavă) şi Lachin (Lebedi în slavă), care au divizat Cara-Bulgaria în două

părţi.

În 859, Khan Ugyek Şhilki a pierdut bătălia împotriva lui Khazar

Khagan Iskhak (Isaac) la Baltavar (Poltava). Ugyek se refugiază la nord

şi în locul lui este înscăunat fratele său Lachin.

 

- Urus Ugyr Aydar (819-855)

- Ugyek Şhilki (Selkey 855-?)

- Láchin (Lebed, Levedi -?)

- Álmos (Almiş -?)

- Árpád (Arbat –?)

- Liuntika (-?)

Locaţia morţii conducătorilor:

- Ugyek Şhilki moare în Şciţia în timpul războiului civil

- Levedi moare în exilul din Khazaria

- Almoş moare în timpul campaniei de recucerire a Dulobei

- Arpad moare în campania de cucerire a Panoniei

- Liuntica moare în campania de apărare a Levediei, ultima locaţie a

maghiarilor în Sciţia

Conform cronicii De Administrando Imperio ultimul voievod al

maghiarilor din Levedia (o parte a Sciţiei) este Liuntika, fiul cel vârstnic al

lui Arpad şi nu Arpad, care murise în luptele din Panonia. În timpul lui

Arpad nu existase nici un exod masiv al populaţiei maghiare din Levedia,

ci au venit doar o parte din trupe. Pe timpul lui Arpad era o expediţie de

cucerire şi nu un exod. După ce acesta moare în Panonia, Liuntika, fiul

său cel vârstnic preia domnia în Levedia şi conduce operaţiunile de

apărare contra bulgarilor şi pecenegilor - soldate cu eşec răsunător, în

acest conflict este posibil să fi murit şi noul voievod. Abia atunci se

produce marele exod al maghiarilor - care durează trei luni - pe ruta cea

mai scurtă, prin trecătorile din Moldova. Din această cauză Liuntika nu

este socotit ca rege în Panonia. Nu apucase să intre acolo. El a rămas

acasă în Levedia, cu trupele de apărare. Sursa de pe Lumea Turcă

menţionează că trupele din Panonia au venit înapoi în vechea lor patrie,

dar nu au mai putut opri exodul, deci putem vorbi că existau soldaţi

pentru a acoperi un exod de trei luni, mulţi soldaţi reântorşi însă au

rămas fără familii.

 

Imperiul Khazar

Statul Khazar a fost fondat pe teritoriul de sud est al Sciţiei antice,

după ce triburile khazare şi coloniştii evrei din Imperiul persan târziu, au

cucerit Sciţia (pe atunci numită Massageţia) cu ajutor persan, fiind vasalii

acestora. Nu este exclus ca în această perioadă să fi venit şi maghiarii

în părţile Sciţiei, ca aliaţi ai perşilor. Persia este cucerită în anul 643 AD

de musulmani şi astfel Khazaria devine de sine stătătoare, devenind

între timp imperiu, stâpănind peste mai multe popoare (în jur de 50), din

Asia Centrală până în Belarus şi Moldova (inclusiv) şi de la Caucaz şi

Marea Caspică, până în Scandinavia şi Oceanului Arctic. Al doilea popor

ca importanţă în imperiul Khazar au fost cara-bulgarii.

Clanul conducător al Khazariei se numea Ashina.

Proto-bulgarii negrii (Bulgarii negrii vechi)

 

Proto-bulgarii negrii au fost un neam indo-european mai închişi la

culoare din zona râului Amudaria, care au migrat spre nord - nord-est şi

au cucerit triburile turcice - supuse până atunci Hinzilor şi fiind minoritari

le-au preluat fetele şi limba (prin familii mixte s-a format şi o limbă nouă,

o bulgară turcită). Migrând apoi dinspre est la vest proto-bulgarii au

format mai multe state, conduse de membrii clanului Dulo. Clanul Dulo a

fost o dinastie conducătoare a proto-bulgarilor.

Statele proto-bulgarilor

Avaria Panonică

Avaria a fost un stat condus de proto-bulgari. Proto-bulgarii numiţi

avari sau obri (bulgarii originari de lângă râul Ob, au fost numiţi de ruşi

„obri”).

Avarii sau obrii - un trib proto-bulgar conduşi de dinastia Dulo, originari

de lângă râul Ob - au migrat spre vest şi au stăpânit teritorii întinse la

vest de Kiev până Eropa Centrală între sec. VI – IX. Au stăpânit inclusiv

în Ardeal şi Muntenia fiind măcinaţi şi învinşi într-un război crunt care a

durat aproximativ 10 ani. Rămăşiţele avarilor s-au retras în Transilvania

pe câmpia Ţiglea, zona Arieş-Mureş, fiind cunoscuţi ca secui. Cuvântul

secui (szekely) este o poreclă nobiliară. Cuvântul szék însemnând

scaun, szekely putând însemna cel ce stă pe scaun, adică nobil.

Duloba Ucraineană

Duloba a fost un stat condus de proto-bulgari. Proto-bulgarii din

Duloba stăpâneau peste Ruthenia, Galicia, Podolia, Halici, Volânia,

Moldova. Statul lor a dăinuit foarte puţin.

Bulgaria de pe Dunăre

Bulgaria (la sud şi la nord de Dunăre) a fost un stat condus de

proto-bulgari. A cucerit partea de vest al Avariei în secolul IX, restul fiind

cucerit de moravi şi franci.

Bulgaria Sciţă, Cara-Bulgaria (Bulgaria Neagră) sau Bulgaria de pe

Volga

Bulgarii numiţi cara-bulgari (bulgarii originari de lângă râul Volga).

A dăinuit până în secolul XIII, fiind cuceriţi de mongoli. Cara-Bulgaria de

Vest, în Ucraina, a fost cucerită de rusi în secolul X.

Conflictul Khazariei implicând şi Levedia cu Cara-Bulgaria

Baltavar Khan Urus Ugyr Aydar (819-855) moare şi încep lupte de

secesiune faţă de Khazaria şi în acelaşi timp pentru tronul Cara-

 

Bulgariei, cine să fie Baltavar Khan, adică Khanul cel mare în această

provincie. Pretendenţi la tron au fost doi fraţi Şhilki şi Lachin, care au

divizat Cara-Bulgaria în două părţi.

Ostilităţile

În 859 AD, Khan Şhilki a pierdut bătălia împotriva lui Khazar

Kagan Iskhak la Baltavar (Poltava). Khazarii s-au aliat cu ungurii şi ruşii,

aceştia din urmă fiind conduşi de un clan al normanzilor (un trib al

wikingilor varegi) numiţi „ruşi”, după un nume al unui lider de al lor. De la

aceştia vine numele Rusia; slavii de nord fiind supuşii acestui clan

normand, au preluat şi ei acest nume.

Şhilki a pierdut uluzele (provinciile) Bashtu (Kiev) și Urus

(Novgorod), fiind câştigate de khazari şi aliaţii lor, care i-au făcut stăpâni

aici pe liderii ruşilor şi ungurilor, aceştia fiindu-le vasali. Khazarii le

oganizează ca "Voievodatul Rus" (provincia ruşilor) şi “Voievodatul

Levedia” (provincia ungurilor). Khaganul Iskhak îl numește pe liderul

ruso-normand Dir şeful armatei slave din Bashtu, ca să fie conducătorul

militar al Ruşilor și pe un alt ruso-normand pe nume Ascold, pentru a fi

viceregent al ruşilor. Pe Lachin îl numeşte voievod al ungurilor. Şhjilki cel

învins se stabilește în Karadjar (Chernigov), stăpânind peste teritoriul din

jur. În această perioadă, Lachin, fratele lui Şhjilki devine Khan, într-o

parte a Sciţiei, numită Levedia, cu capitala în Khorysdan (Putivl), fiind

vasal khazarilor.

863 Khan Şhilki reia operaţiunea militară şi reuneşte Bashtu şi

Karadjar cu Kara Bulgaria. Kneazul Dir se predă lui Şhilki, dar viceregele

Ascold pus de khazari fuge în Galiţia după ajutoare.

865 Khan Şhilki se proclamă ca Baltavar al Kara Bulgariei în

Baltavar (Poltava) şi declară Bulgaria stat islamic, luându-şi un nou

nume, Abdallah. El a avut doi fii, pe Almiş (Almoş) şi pe Bat-Ugyr (mai

tânăr). Bulgaria a fost un stat vasal khazarilor, un beylic fondat de Tat-

Ugek, având capitala la Baltavar (Poltava). Astfel Şhilki devine Baltavar

Khan (855-882), Khanul cel mare al Kara-Bulgarilor din est şi vest. Lui îi

succede fiul său mai mic Bat-Ugyr Khan în Bulgaria (882-895).

Cara-Bulgarii pierd progresiv teritoriile vasale din vest, după ce fiul

cel mare al lui Almiş, Arbat, cu 3 triburi maghiare și 3 triburi de Khazari

Kabari (Sabari), fug de procesul de islamizare în Atelkuzu, cerând

protecţia khazară. Khazarii îi dau acestuia Levedia.

Războiul regilios

După ce Khanul Şhilki din Kara-Bulgaria (865, Bulgaria Neagră) a

trecut la islam, societatea cara-bulgărească s-a divizat în două fracţiuni

 

rivale. Tengri (Tangra, Iş-Tengri) era dumnezeul suprem al bulgarilor din

timpul străvechi. Cei care nu acceptau islamul au dorit să îl detroneze,

ridicând un nou pretendent la tron - pe Lachin, fratele Khanului Şhilki -

cerând ajutor de la khazari. Marele Khan khazar, care era de rit mozaic,

a pus la dispoziţia lor trupe şi insurgenţa a fost la început victoroioasă.

Khanul Şhilki a pierdut oraşe importante ca Batavyl (Khorysdan, Putivl),

Baltavar (Poltava), Başhtu (Kiev) şi Urus (Novgorod) oraşe unde

musulmanii au căzut pradă furiei tengriştilor.

În 882, fiul lui Erek, Salahbi, a pornit de la Galidj (Halici - Volânia -

Galiţia) la Başhtu (Kiev). Un alt lider, Alabuga cu trupe de Sabari și

Pecenegi (Badjinaks) a pornit din Bolgar, aspirând la o răzbunare pentru

atacul Ungurilor asupra provinciei lor, care s-au aliat cu insurgenţii din

Kara-Bulgaria, ajutându-l pe Lachin (Levedi). Khanul Şhilki a murit

înainte de începerea campaniei de pedepsire a Maghiarilor şi nu a

apucat să vadă înfrângerea acestora şi a lui Lachin. La tronul cara-

bulgar a fost ridicat fiul său mai mic Khanul Bat-Ugyr Mumin, fratele mai

mic al lui Almiş, care a continuat ordinele de islamizare a tatălui său.

Deoarece Almiş oscila între a fi supus khazarilor şi a fi loial politicii de

independenţă a tatălui său, a pierdut tronul.

Khanul Alabuga s-a apropiat de Khorisdan, iar de la Karadjar

(Cernihiv, Cernigăul din Ucraina) a venit Almiş cu Barinşi și armata

Anchiană a lui Djun. Fiul vârstnic al lui Almiş (Álmos în maghiară), Arbat

(Árpád în maghiară), care era în slujba Baltavarului Lachin, a înaintat

spre Alabuga cu Başchirii săi, dar a fost complet învins și s-a ascuns în

Batavyl. Khazarii care se aflau în Batavyl, s-au pregătit pentru apărarea

cetății, dar abilul Arbat a preferat să deschidă una dintre cele două porți

ale Khorysdanului și să vină la tatăl său cu remușcări. După aceasta,

Anchienii lui Djun au străbătut prin această poartă în oraș și au luat-o cu

asalt, făcând un măcel groaznic. Almiş a călărit personal spre iurta

Baltavarului (Khanului) și l-a aruncat afară pe unchiul său agitat de frică,

ca pe un cățeluș neputincios. Din fericire, el a avut destulă noblețe și

mărinimie pentru a nu-l executa pe fratele tatălui său și a-l lăsa să

meargă în Khazaria. Lachin, plângând de marea umilire, a plecat spre

capitala Khazariei, Atil (Itil în turcă), cu cele două soții ale sale și acolo a

murit în curând, de rușine. Una dintre soţii era de neam khazar, cealală

- de la care avea un fiu pe nume Ugyr - era de neam bașkortian

(başchir). Almişh și-a ținut nepotul Ugyr ca ostatic şi a negociat rapid

pacea cu khazarii, urmărind o posibilitate de a pune mâna pe tronul

tatălui său. Ulterior, Khanul Bat-Ugyr Mumin a pierdut mai multe teritorii

şi a fost forţat să abdice în favoarea fratelui său mai mare Khanul

Almişh, care a trecut între timp la o politică ostilă faţă de khazari.

Khanul Almişh a fost învestit în 895 AD şi a dispus un

recensământ. Recensământul făcut de Mullahul suprem al bulgarilor de

 

atunci indica că în Kara-Bulgaria trăiau 550K de Cara-Bulgari, 200K

dintre aceştia fiind bulgari vorbitori de dialectul Sabar, 180K-Arsi

(Udmurts, Finno-Ugrici), 170K-Mogheri (unguri), care între timp au făcut

pace cu cara-bulgarii.

Evenimentul cheie de înaintea cucerii Panoniei

Cronicile ungureşti susţin că Almoş îmreună cu fiul său Arpad au

pornit o campanie de cucerire a Panoniei, trecând prin teritoriile care le-

au fost vasale cândva, pe care le-au supus din nou. Ei au fost însoţiţi de

o armată aliată formată din 8 triburi. Atât tradiţia maghiară cât şi cea

cara-bulgară susţine că Almoş (Almiş) a murit în vest. Tradiţia maghiară

susţine că Almoş a ajuns până la cetatea Ungvar (Ujhorod) şi a murit la

hotarele Ardealului. Tradiţia cara-bulgară susţine că Almiş a murit în

Duloba, în drum spre casă după ce a înnăbuşit o răscoală în acel stat şi

l-a trimis pe Arbat (Arpad) să dea ajutor bulgarilor din Panonia. Ambele

tradiţii converg, Duloba fiind la nord de Ardeal. Ar fi prea multe

coincidenţe ca Almiş şi Arbat să nu fie de fapt Almoş şi Arpad.

Resurse

Wikipedia

Dzsagfar tarihi / Cagfar tarihi / DJAGFAR TARIHI

Enciclopedia Tătară

Siteul Lumea Turcă

 

Cronica volgo-bulgară numită Cagfar tarihi sau DJAGFAR TARIHI

este o sursă nu prea cunoscută în mediul din Romania. Ea prezintă un

segment din istoria maghiară, care în fapte și ani nu contrazice

cunoștințele oficiale despre maghiarii din Levedia și chiar adaugă detalii

suplimentare. Potrivit profesorului bulgar de istorie R. Kh. Baryev,

evenimentele descrise de Djagfar tarihi se potrivesc exact cu gama de

fapte cunoscute și chiar le descriu mai pe deplin, nu contrazic sursele

autentice cunoscute și oferă detalii suplimentare despre evenimentele

cunoscute care fac logică și coerentă, inteligibilă, explicabilă relația

dintre anumite evenimente istorice din Bulgaria de pe Volga.

Enciclopedia Tătară foloseşte şi ea sursele din Djagfar Tarihi.

Sursele arabe precizează şi ele războaiele ungurilor cu vecinii lor,

ceea ce confirmă cronica volgo-bulgară. Sclavagismul n-a ţinut cont de

culoare, iar în războiale de atunci, prizonierii şi cei robiţi de cuceritori

erau vânduţi ca sclavi. Cine era mai slab, fie alb, galben, roşu sau negru

era cel mai expus. Iată ca exemplu, nişte surse istorice privind

subjugarea slavilor și a saqlabilor de către turcomanii zoroastrieni şi

 

exploatarea sau vânzarea lor ca scalvi pe pieţele de sclavi din Crimeea

de sud, aflată atunci în stâpânirea Imperiului Bizantin (creştin).