Cele mai bune manuscrise ale Noului Testament (Documentar, Manuscriptologie)

Care sunt cele mai bune manuscrise ale Noului Testament?

Partea 1- Materialele

Compararea şi evaluarea diferenţelor din textele manuscriselor Noului Testament se numeşte în termeni moderni “Critica textuală a Noului Testament”.

Critica textuală a NT este de fapt o evaluare a textului în raport cu toate manuscrisele, citatele şi comentariile vechi care există. Critica textuală a Noului Testament este necesară pentru a elimina redările greşite şi falsurile din text, care s-au produs de-a cursul timpului, din diferite motive.

Unii încă nu înţeleg că Biblia a fost falsificată pe alocuri. Iată câteva dovezi: Numai în cele patru Evanghelii, Codex Vaticanus și Codex Sinaiticus (cele mai vechi Biblii supraviețuitoare) conțin cu peste 2.000 de cuvinte mai puțin decât textul modern de astăzi. Și Biblia din Codex Sinaiticus are două cărți suplimentare în Noul Testament. Deci textul Bibliei de aici este extins, cu două cărţi neinspirate. N-ar fi putut atunci Diavolul să introducă cuvinte şi propoziţii întregi şi în celelalte cărţi biblice?

Un filozof pe nume Celsus (din secolul al II-lea) i-a acuzat pe creștini că au modificat anumite texte din Evangheliile de atunci, după spusele lui „chiar de trei sau de patru ori”. Origen a afirmat că Celsus a scris în prima jumătate a secolului al II-lea d.Hr. Acest lucru este susținut de mărturia savanților care au lucrat în domeniul manuscriselor antice, de exemplu, Bruce M. Metzger: The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption, and Restoration (Textul Noului Testament: transmiterea, corupția și restaurarea acestuia).

Materialele

– (In ce priveste o tratare a manuscriselor grecesti principale si a celor mai importante versiuni ale Noului Testament, vezi p.116-123 din Critica inferioara si superioara - autor Biserica Adventista).

Cand se pun in contrast cu materialele textuale relativ rare ale Vechiului Testament, miile de manuscrise ale Noului Testament existente prezinta surse abundente pentru critica inferioara. In consecinta, critica textuala a Noului Testament a fost cat se poate de profitabila si, intr-o masura remarcabila, a izbutit sa determine ceea ce a fost probabil formularea originara a autografelor apostolice. Aceasta stabilire prin critica inferioara a unui text grec demn de incredere a facut cu putinta un studiu stiintific al limbii Noului Testament care, la randul lui, a fost un factor insemnat in a determina pe carturarii din ultimul secol sa dea inapoi de la critica extrema care declara ca cea mai mare parte din Noul Testament este postapostolica.

Desi critica textuala a adus cea mai mare contributie a ei in decursul ultimei sute de ani, o intelegere a dezvoltarii ei necesita o scurta privire asupra istoriei diferitelor editii tiparite ale Noului Testament grec.

Care sunt cele mai bune manuscrise ale Noului Testament?

Partea 2 - Poliglotul Complutensian

Compararea şi evaluarea diferenţelor din textele manuscriselor Noului Testament se numeşte în termeni moderni “Critica textuală a Noului Testament”.

Un filozof pe nume Celsus (din secolul al II-lea) i-a acuzat pe creștini că au modificat anumite texte din Evangheliile de atunci, după spusele lui „chiar de trei sau de patru ori”. Acest lucru este susținut de mărturia savanților care au lucrat în domeniul manuscriselor antice, de exemplu, Bruce M. Metzger: The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption, and Restoration (Textul Noului Testament: transmiterea, corupția și restaurarea acestuia).

Poliglotul Complutensian

Un poliglot este o carte care conține versiuni una lângă alta ale aceluiași text în mai multe limbi diferite. Unele ediții ale Bibliei sau părți ale ei sunt poliglote, în care sunt expuse originalele ebraice și grecești împreună cu traduceri istorice. Poligloții sunt folositori pentru studierea istoriei textului și interpretarea acestuia.

Editii timpurii tiparite. – Desi tiparitul cu autorul literelor mobile a fost inventat in Europa in jurul lui 1450 si vreo suta de tipariri ale Bibliei Latine si chiar a Vechiului Testament ebraic au fost publicate intre data aceea si inceputul secolului al XVI-lea, nici o editie a Noului Testament grec nu a aparut sub forma tiparita decat cand secolul acela ajunsese aproape la incheiere.

Polyglot Complutensian. Primul care a planuit publicarea unui Nou Testament grec a fost cardinalul si barbatul de sat spaniol, Ximenes. In 1502 el a inceput lucrarea la un polyglot care prezenta Vechiul Testament in limbile ebraica, latina si greaca si Noul Testament in limbile greaca si latina. Noul Testament a iesit de sub tipar in 1514, dar n-a fost difuzat pana cand nu s-a obtinut o autorizatie papala in 1520. Intre timp aparuse pe piata Noul Testament grec al lui Erasmus si in felul acesta Ximenes a pierdut cinstea de a fi cel dintai care să publice un Nou Testament grec. Lucrarea lui este cunoscuta sub numele de Polyglot Complutensian de la orasul Complutum (Alcalá) din Spania, unde Ximenes fondase o universitate ai carei carturari l-au ajutat în lucrarea sa. Nu se ştie ce manuscris a servit ca baza a lucrarii lui Ximenes.

Care sunt cele mai bune manuscrise ale Noului Testament?

Partea 3 - Noul Testament grec al lui Erasmus

Compararea şi evaluarea diferenţelor din textele manuscriselor Noului Testament se numeşte în termeni moderni “Critica textuală a Noului Testament”.

Un filozof pe nume Celsus (din secolul al II-lea) i-a acuzat pe creștini că au modificat anumite texte din Evangheliile de atunci, după spusele lui „chiar de trei sau de patru ori”. Acest lucru este susținut de mărturia savanților care au lucrat în domeniul manuscriselor antice, de exemplu, Bruce M. Metzger: The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption, and Restoration (Textul Noului Testament: transmiterea, corupția și restaurarea acestuia).

Noul Testament grec al lui Erasmus

Un tipograf numit Froben din Basel auzise de lucrarea lui Ximenes si era dornic sa publice un Nou Testament grec inainte de a fi scos acela al cardinalului spaniol. Pentru acest motiv a solicitat pe vestitul umanist, Erasmus din Rotterdam (c.1466-1536) sa pregateasca o editie a Noului Testament grec. După zece luni de lucru prima editie a aparut pe piata in primavara lui 1516. Desi Noul Testament grec al lui Erasmus a corectat multe din numeroasele erori cuprinse in Vulgata (cf. GC245), el nu era o capodopera. Tiparirea s-a facut in graba si fara prea multa atentie si continea multe erori tipografice. Nici textul nu era prea bun, intrucat era bazat pe sase minuscule tarzii, singurele disponibile pentru Erasmus la Basel. Doua din manuscrisele acestea contineau Evangheliile; trei, Faptele si epistolele generale; patru, epistolele lui Pavel; si unul, cartea Apocalipsei. Deoarece erau dificil de citit, Erasmus a folosit numai putin din cel mai bun din minusculele acestea, care acum poarta numarul 1. In acel unic manuscris al Apocalipsei cele sase versete de incheiere din ultimul capitol lipseau. De aceea Erasmus le-a completat luandu-le din Vulgata prin retraducerea lor in limba greaca. Desi Erasmus a corectat multe din erorile tipografice in patru editii succesive (ed. a II-a, 1519; ed. a III-a, 1522; ed. a IV-a, 1527; ed. a V-a, 1535), n-a imbunatatit in alte privinte textul sau.

Totusi, el a introdus în a treia ediţie a sa o adăugire la 1 Ioan 5,7.8, care nu are o bază de manuscris vechi. Pasajul acesta este cunoscut sub numele de Comma Johanneum şi constă din cuvintele, "în cer Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi aceşti trei sunt una. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ". Deşi adăugirea aceasta a fost găsita în Vulgata de pe timpul lui Erasmus, manuscrisele greceşti cunoscute de el nu o au şi de aceea el a omis-o în ediţiile lui I si a II-a. Un prieten i-a scris din Roma că ea nu a fost găsita într-un manuscris foarte vechi al Vaticanului (probabil Codex Vaticanus). Lucrul acesta l-a făcut pe Erasmus atât de sigur în convingerea lui că era o adăugire textuală recentă încât, când a fost criticat pentru omiterea ei, a promis că o va insera în ediţia sa următoare dacă cineva va putea arăta un singur manuscris grec care îl conţinea. Un astfel de manuscris i-a fost în cele din urmă arătat în Anglia şi Erasmus a introdus pasajul în cea de-a treia editie a sa, aşa cum promisese. El nu ştia că manuscrisul care-i fusese arătat fusese scris recent, în 1520, cu unicul scop de a-l forţa să insereze pasajul disputat în textul său grecesc. Este ştiut acum că acest pasaj a apărut pentru întâia dată în manuscrisele latine, dar lipseşte în toate textele timpurii greceşti. În minusculul grec 635 este plasat pe margine pe baza celui latin şi apoi a fost inserat în textul minusculelor 61 şi 629, ambele scrise în secolul al XVI-lea. Astfel, este clar că Comma Johanneum nu are dreptul să facă parte din textul Bibliei, şi că traducătorii moderni sunt îndreptăţiţi să îl omită.

Care sunt cele mai bune manuscrise ale Noului Testament?

Partea 4 - Textus Receptus şi relaţia cu King James Version Bible

Compararea şi evaluarea diferenţelor din textele manuscriselor Noului Testament se numeşte în termeni moderni “Critica textuală a Noului Testament”.

Un filozof pe nume Celsus (din secolul al II-lea) i-a acuzat pe creștini că au modificat anumite texte din Evangheliile de atunci, după spusele lui „chiar de trei sau de patru ori”. Acest lucru este susținut de mărturia savanților care au lucrat în domeniul manuscriselor antice, de exemplu, Bruce M. Metzger: The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption, and Restoration (Textul Noului Testament: transmiterea, corupția și restaurarea acestuia).

Textus Receptus şi relaţia cu King James Version Bible

Un text grecesc tiparit, aproape identic cu acela al lui Erasmus, a dominat domeniul studiului Noului Testament aproape 300 de ani. Acesta a fost editia a III-a a Noului Testament publicata de Robert Stephanus la Paris in 1550. Era bazat pe 15 manuscrise, din care unul (acum purtand simbolul L) a fost un uncial din secolul al VIII-lea. Notele din subsol contineau variante, printre care formulari din Polyglot Complutensian si din Codex Bezae. Editia a III-a a lui Stephanus a devenit baza pentru KJV din 1611 si pana in secolul al XIX-lea a ramas regina tuturor copiilor tiparite ale Noului Testament grec. Numele Textus Receptus, "text primit", prin care a fost in general cunoscut, n-a fost de fapt folosit in editia Stephanus. A aparut pentru prima data in 1624 in prefata unei editii tiparita de tipograful olandez Elzevir. Lucrarea aceasta prezenta mai ales textul lui Stephanus, desi a luat in consideratie si Noul Testament grec redactat de Beza.

(Unul dintre manuscrisele pe care se baza Textus Receptus a fost un manuscris dăruit de Kirilos Lucaris, patriarhul din Constantinopole, regelui Iacob al Angliei, care a subvenţionat noua versiune numită după numele său: King James Bible Version.)

Care sunt cele mai bune manuscrise ale Noului Testament?

Partea 5 - Perioada de după publicarea ediţiei Textus Receptus

Compararea şi evaluarea diferenţelor din textele manuscriselor Noului Testament se numeşte în termeni moderni “Critica textuală a Noului Testament”.

Un filozof pe nume Celsus (din secolul al II-lea) i-a acuzat pe creștini că au modificat anumite texte din Evangheliile de atunci, după spusele lui „chiar de trei sau de patru ori”. Acest lucru este susținut de mărturia savanților care au lucrat în domeniul manuscriselor antice, de exemplu, Bruce M. Metzger: The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption, and Restoration.

Perioada de după publicarea ediţiei Textus Receptus

În cursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea un număr de cărturari (Walton, 1657; Mill, 1707; Hearne, 1715; Griesbach, 1774; dar şi alţii) au publicat Noi Testamente greceşti care erau bazate pe alte manuscrise decât cele folosite pentru Textus Receptus. Totusi, aceste ediţii prezentau puţine variante de la Textus Receptus, întrucât ele depindeau mai ales de minuscule. (Aici trebuie menţionat că şi textul din KING JAMES BIBLE VERSION – bazat pe TR s-a schimbat puţin, după prima ediţie.) Practic vorbind, era disponibil numai un singur uncial timpuriu, Codex Alexandrinus şi mare parte din textul lui este înrudit cu forma bizantină târzie a textului conţinut în majoritatea minusculelor. Mss Vaticanus nu era încă disponibil, mss Sinaiticus încă nu fusese descoperit şi mss Ephraemi Rescriptus din Paris rezistase până atunci la orice încercări de descifrare.

Care sunt cele mai bune manuscrise ale Noului Testament?

Partea 6 - Declinul lui Textus Receptus – Karl Lachmann (1793-1851)

Compararea şi evaluarea diferenţelor din textele manuscriselor Noului Testament se numeşte în termeni moderni “Critica textuală a Noului Testament”.

Un filozof pe nume Celsus (din secolul al II-lea) i-a acuzat pe creștini că au modificat anumite texte din Evangheliile de atunci, după spusele lui „chiar de trei sau de patru ori”. Acest lucru este susținut de mărturia savanților care au lucrat în domeniul manuscriselor antice, de exemplu, Bruce M. Metzger: The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption, and Restoration (Textul Noului Testament: transmiterea, corupția și restaurarea acestuia).

Declinul lui Textus Receptus – Karl Lachmann (1793-1851)

La Berlin, Karl Lachmann a fost profesor de filologie clasică și germanică din 1825 și membru al academiei științifice din 1830. A fost mai întâi (1816–1818) profesor de liceu și din 1818 profesor universitar la Königsberg. Era cunoscut ca un savant versatil, ascuțit la minte, care a avut un succes deosebit în domeniul criticii textuale, astfel că edițiile sale în greacă, latină și germană veche se numără printre cele mai valoroase lucrări de bază din aceste discipline. În plus, în studiile sale mai mici care acoperă întreaga gamă de filologie, el a clarificat și a decis multe întrebări controversate ale științei. Cele mai remarcabile lucrări ale sale în domeniul filologiei clasice şi a ediției Noul Testament (1831) sunt lucrări de marcă.

Cea dintai ruptura mai importanta de traditia lui Textus Receptus a fost savarsita de Karl Lachmann in doua editii (1831 si 1842-1850), in care a trecut cu vederea "textul primit" si a incercat sa reconstruiasca ceea ce credea el ca era Noul Testament curent in secolul al IV-lea. In timp ce lucrarea lui Lachmann continea slabiciuni vadite atat cu privire la dovada pe care era bazata, cat la si metodele dupa care lucrase, ea era insemnata pentru faptul ca atragea atentia carturarilor asupra faptului ca era de dorit sa se procure un text superior celui primit traditional.

Care sunt cele mai bune manuscrise ale Noului Testament?

Partea 7 - Codex Sinaiticus - Constantin Tischendorf (1815-1874)

Compararea şi evaluarea diferenţelor din textele manuscriselor Noului Testament se numeşte în termeni moderni “Critica textuală a Noului Testament”.

Un filozof pe nume Celsus (din secolul al II-lea) i-a acuzat pe creștini că au modificat anumite texte din Evangheliile de atunci, după spusele lui „chiar de trei sau de patru ori”. Acest lucru este susținut de mărturia savanților care au lucrat în domeniul manuscriselor antice, de exemplu, Bruce M. Metzger: The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption, and Restoration (Textul Noului Testament: transmiterea, corupția și restaurarea acestuia).

Codex Sinaiticus - Constantin Tischendorf (1815-1874)

De-a lungul timpului savanţii au încercat să afle care este cel mai vechi text al Noului Testament.

Dacă argumentele lui Carsten Peter Thiede sunt corecte, atunci cel mai vechi text al Noului Testament ar trebui să fie Papirusul Magdalen, enumerat ca Papirus 64.

Codexul - un manuscris sub forma unei cărți - este o invenție mai veche, inițial o carte pliată în formă de acordeon (de exemplu, cartea De bello galico), ulterior adusă într-o formă mai practică, adică cu pagini separatoare. Se spune că creștinii au inventat această formă mai practică a cărții.

În lista celebrelor codice vechi - cu textul Noului Testament - putem aminti Codex Sahidicus (conține doar Noul Testament), Codex Sinaiticus, Codex Alexandrinus, Codex Tiberianses, Codex Vaticanus, Codex Borgianus, Codex Washigtonensis (Galileicum) și alții.

În prezent, cele mai vechi Biblii care conţin atât Noul, cât şi Vechiul Testament sunt Codex Sinaiticus şi Codex Vaticanus, care au fost create după Sinodul de la Niceea (ambele sunt din secolul al IV-lea, cu o diferenţă de aproximativ 30-50 de ani între ele, după evaluare.

Eruditii Noului Testament ii datoreaza geniului si perseverentei lui Tischendorf descoperirea lui Sinaiticus, descifrarea lui Ephraemi si prima publicare a lui Vaticanus. Lucrarea lui de a colecta cele mai vechi manuscrise ale Noului Testament si de a face ca textul lor sa fie disponibil in publicatii vrednice de incredere, precum si publicarea unei editii critice a Noului Testament bazat pe toate manuscrisele majore a contribuit mult la restabilirea increderii in obarsia apostolica a Noului Testament, care fusese greu zguduita de lucrarea distrugatoare a criticii superioare extremiste inainte ca Tischendorf sa-si inceapa lucrarea in 1840. Istoria lucrarii lui Tischendorf de colectionar al manuscriselor biblice din muzee, biblioteci si manastiri, precum si senzationala lui descoperire a lui Codex Sinaiticus intr-un cos de hartii la Manastirea Sf. Caterina din Mt. Sinai este fascinanta, dar prea lunga pentru a fi povestita aici (vezi p.148). Putem spune cu siguranta ca din zilele scriitorilor originari nimeni nu a contribuit mai mult la reconstituirea textului originar al Noului Testament ca Tischendorf. Acest mare savant a publicat 73 de volume si a VIII-a lui editie a Noului Testament grec este inca valoroasa desi volumele 1 si 2 au fost publicate cu vreo 80 de ani mai inainte. Volumul 3 a fost completat de elevul şi prietenul său C.R. Gregory, după moartea lui Tischendorf.

Care sunt cele mai bune manuscrise ale Noului Testament?

Partea 8 - Ediţii greceşti târzii – Aparatul critic textual

Compararea şi evaluarea diferenţelor din textele manuscriselor Noului Testament se numeşte în termeni moderni “Critica textuală a Noului Testament”.

Un filozof pe nume Celsus (din secolul al II-lea) i-a acuzat pe creștini că au modificat anumite texte din Evangheliile de atunci, după spusele lui „chiar de trei sau de patru ori”. Acest lucru este susținut de mărturia savanților care au lucrat în domeniul manuscriselor antice, de exemplu, Bruce M. Metzger: The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption, and Restoration (Textul Noului Testament: transmiterea, corupția și restaurarea acestuia).

Ediţii greceşti târzii – Aparatul critic textual

Catre sfarsitul secolului al XIX-lea au aparut mai multe editii demne de luat in considerare ale Noului Testament grec. Intre anii 1857-72, savantul englez S.P. Tregelles a publicat un text grec echipat cu cel mai deplin aparat de diferite formulari de manuscrise variante care aparuse pana atunci. El, ca si Tischendorf, a renuntat la Textul Receptus in favoarea formularilor uncialelor timpurii. Pe de alta parte, in 1877, F. H. A. Scrivenar, de asemenea un remarcabil critic textual, a sustinut Textus Receptus intr-o editie care continea si formularile diferite adoptate de principalii eruditi ai criticii textuale din timpurile moderne.

----

Westcott si Hort – Incepand de la J. W. Bengel, care si-a facut lucrarea in prima parte a secolului al XVIII-lea, carturarii au recunoscut ca multimea manuscriselor existente ale Noului Testament se imparte in mai multe grupe. S-a facut un numar de incercari de a le clasifica, dar a ramas ca doi savanti de la Cambridge, F.B. Westcott si F.J.A. Hort, sa prezinte istoria textului Noului Testament in "Prilegomena" la Noul lor Testament grec din 1881. Aceasta istorie, impreuna cu textul care s-a bazat pe ea, a fost rezultatul unei munci de cercetare de aproape treizeci de ani in problemele textuale ale Noului Testament. Textul lui Westcott si Hort era bazat mai ales pe Vaticanus si Sinaiticus, dar nu le-au urmat in chip servil.

---

Teoria lui Westcott si Hort. Teoria lui Westcott si Hort de critica textuala era fundamental genealogica; adica, ei au lucrat pe premiza ca manuscrisele trebuiau sa fie separate in diferite familii sau grupe de texte care prezinta cele mai mari asemanari in formularea lor. Ei sustineau ca relatiile dintre aceste familii puteau fi descoperite stabilind din cele mai timpurii marturii atat din manuscrise, cat si din referintele patristice, cand si unde au aparut diferitele grupe. Ei credeau ca din diferitele familii, una putea sa fie aratata ca fiind cea mai timpurie si cea mai buna, si formularile ei puteau fi preferate in general pe aceasta baza. Pentru a determina care familie era cea mai aproape de autografele originare, ei au aplicat mai multe reguli de critica. Deosebit de importante intre acestea erau acceptarea unei formulari mai scurte fata de una mai lunga; alegerea unei formulari diferite care ar explica cel mai bine toate celelalte variante ale aceluiasi pasaj si acceptarea formularii care ar fi cel mai in armonie cu gandirea si stilul autorului.

In acord cu teoriile si metodele acestea, Westcott si Hort au impartit manuscrisele Noului Testament in trei familii, textele siriene, apusene si neutre.

TEXTUL SIRIAN. Westcott si Hort au dat numele de Text sirian acelei forme de text reprezentata de marea majoritate a manuscriselor Noului Testament grec, incluzand cele mai multe unciale incepand din secolul al V-lea inainte, aproape toate minusculele, citate din parinti bisericesti tarzii si multe traduceri mai tarzii.

TEXTUL APUSEAN. Westcott si Hort au aplicat numele acesta unui mic numar de manuscrise reprezentate mai ales de Codex Bezae, vechea siriana, si traduceri latine vechi.

TEXTUL NEUTRU. Westcott si Hort i-au atribuit celui de-al treilea grup de manuscrise termenul de Text neutru. Desi aceasta familie este constituita dintr-un mic numar de manuscrise, ele sunt renumite datorita datei timpurii si a tipului in general superior de exprimare e care il contin. Martorii principali ai acestui tip sunt renumitele codexuri unciale Vaticanus si Sinaiticus.

Pe langa aceste trei familii de manuscrise Westcott si Hort au adaugat o a patra clasificare pe care au numit-o Alexandrina. Acesta nu reprezenta atat de mult o familie de manuscrise, cat o clasificare de anumite formulari gasite in manuscrise care in general apartineau la una din cele trei familii principale.

Majoritatea carturarilor erau de acord ca Westcott si Hort in preferinta lor pentru Textul neutru si, in consecinta, cele mai multe traduceri ale Noului Testament facute dupa 1881 au fost bazate in mare masura pe el. Exemple de felul acesta sunt RV si ASV.

Desi Westcott si Hort isi intemeiau alegerea textului lor pe o teorie la care se ajunsese printr-un studiu stiintific al materialului de manuscris disponibil, textul lor era putin diferit de acela publicat mai inainte de Tischendorf. Motivul acestui acord era ca Tischendorf isi bazase textul mai ales pe Sinaiticus si Vaticanus datorita vechimii lor, in timp ce Westcott si Hort au facut asa pentru ca teoriile lor critice indicau ca acestea erau textele cele mai bune. La fel editiile de Weiss si Nestle ofera in principal textul lui Tischendorf, Westcott si Horst.

---

Dupa Westcott si Hort – Dupa Westcott si Hort, au mai aparut cateva editii importante. In 1902-05 B. Weiss a publicat un text bazat mai ales pe editia a VIII-a a lui Tischendorf, dar s-a deosebit in unele cazuri, acolo unde rationamentul exegetic patrunzator al lui Weiss l-a facut sa adopte felul de exprimare al altor manuscrise. H. Von Saden a publicat un Nou Testament grec intre 1902 si 1913 care era rezultatul unui efort enorm de a colecta practic fiecare manuscris disponibil, in special minusculele. Efectul sau asupra eruditilor a fost mai degraba neglijabil.

Noul Testament grec folosit cel mai mult de carturari astazi este acela publicat de intaia data de Eberhard Nestle in 1898. Textul lui se bazeaza pe acela al lui Tischendorf si al lui Westcott – Hort. Acolo unde aceste doua editii nu sunt concordante, Nestle a apelat la Noul Testament al lui Weiss ca sa incline balanta in favoarea unei formulari sau a alteia. In notele de la subsol apare un aparat critic foarte complet, care ingaduie cititorului sa vada dintr-o privire pe autoritatea carui manuscris isi baza Nestle textul sau si care alte manuscrise contin exprimari diferite. Pana la 1952 aparusera 21 de editii din textul lui Nestle. Fiecare prezenta imbunatatiri in aparat dand exprimari variate ale manuscriselor recent descoperite, ca acela al Papirusului Chester Beatty. In editia lui Nestle sunt puse usor la indemana rezultatele cercetarii secolului celui mai fructuos in Noul Testament.

In decadele de cand Westcott si Hort au expus teoriile lor cu privire la studiul textului si istoria textului Noului Testament, mai multi factori au contribuit la modificarea teoriilor lor. Unul din acestia a fost descoperirea de manuscrise noi, mai ales Papirusul Chester Beatty.

De asemenea s-a dat multa atentie Textului apusean. In prezent carturarii recunosc in general ca aceasta forma de text merita mai multa importanta decat i-au acordat Westcott si Hort.

Studiul continuu al legaturilor dintre manuscrise a dat nastere la anumite regrupari de texte atat dintre cele cunoscute mai inainte cat si dintre cele recent descoperite. In felul acesta carturarii au separat Textul vechi siriac de cel apusean si au stabilit, de asemenea, o noua familie de manuscrise grecesti cunoscute sub numele de Cezareana.

Avand in vedere aceste dezvoltari in studiul textual, carturarii recunosc acum urmatoarele tipuri de text ca existand la finele secolului al IV-lea.

TEXTUL BIZANTIN. Acesta este textul gasit in cele mai multe manuscrise tarzii pe care Westcott si Hort l-au denumit sirian. Cercetari facute dupa ei au aratat ca Siria nu poate fi indicata cu siguranta ca locul lui de origine, asa cum crezusera ei si ca natura lui amestecata inlatura atribuirea originii lui unui anumit loc. Avand in vedere faptul ca centrul lui principal de predominanta era Constantinopole si ca era textul cel mai pe larg folosit in Biserica bizantina, terminologia "Text bizantin" pare preferabila. Aceasta este textul reprezentat de Textul Receptus, care a alcatuit baza lui KJV si a multor altor traduceri in limbi moderne pana la sfarsitul secolului al XIX-lea.

TEXTUL APUSEAN. Textul acesta e reprezentat mai ales de Codex Bezae si de versiunile latine vechi. Particularitatile lui sunt frecvente mai ales in scrierile lui Luca decat in alta parte. Cea mai remarcabila din acestea este o adaugire gasita in Codex Bezae dupa Luca 6,5, facuta pare-se de un sustinator al tinerii duminicii. Ea zice: "in aceeasi zi vazand pe cineva lucrand in Sabat, el [Isus] i-a zis: "Omule, daca stii ce faci, esti fericit; dar daca nu stii, esti blestemat si un calcator al legii".

Textul apusean prezinta o tendinta de a face citatele din Vechiul Testament sa concorde cu textul ebraic si sa armonizeze pasajele paralele gasite in Efeseni si Coloseni, in 2 Petru si Iuda, si in diferite Evanghelii. Adesea transpune si schimba cuvinte si completeaza prin adaugare pronume, conjunctii si obiecte aparent lipsa.

TEXTUL ALEXANDRIN. Acesta nu e textul numit "Alexandrin" de Westcott si Horst, ci este cel reprezentat de versiunile Sinaiticus, Vaticanus, sahidica si bohairica. Este esential acelasi cu Textul neutru al lui Westcott si Hort, dar dezvoltari in studiul textual de dupa vremea aceea au aratat ca nu prea e "neutru" in ce priveste celelalte grupe si, in consecinta, este mai bine cunoscut ca cel Alexandrin, de la centrul lui timpuriu de influenta.

TEXTUL CEZAREAN. Textul Cezarean este cel reprezentat mai ale de Evangheliile Koridethi, ca si de minusculele MSS 1,13 si alte cateva. El apare si in papirusul Chester Beatty la Marcu. Tipul acesta de text a fost folosit in Egipt si Palestina, probabil in secolul al II-lea si cu siguranta in al III-lea. Versiunea armeana cea mai timpurie, ca si cea georgiana veche, pare sa fi fost de acest tip.

TEXTUL SIRIAC. Mai inainte considerat ca facand parte din Textul apusean, textul siriac este acela al Evangheliilor vechi siriene. Nu trebuie sa fie confundat cu Textul sirian al lui Westcott si Hort.

O alta tendinta demna de luat in considerare in studiul textual dupa Westcott si Hort a fost cu privire la teoria metodei. A devenit din ce in ce mai clar ca metoda genealogica nu este corespunzatoare pentru a determina textul originar. Niciuna din familiile de manuscrise nu merge mai departe de secolul al II-lea si, la data aceea, textul Noului Testament era raspandit in mai multe tipuri. Astfel nu este cu putinta sa se identifice vreuna din familiile existente astazi ca fiind textul original. Situatia aceasta a determinat pe carturari sa traga concluzia ca restaurarea originalului nu poate fi realizat doar prin urmarea regulilor obiective de critica pentru a hotari care este cea mai buna formulare din variantele diferite si ca nu e posibil de a alege nici un manuscris sau grupa de manuscrise ca "manuscrisele cele mai bune". Aceasta insemneaza ca critica textuala astazi este mai eclectica decat in trecut; savantii trebuie sa se bazeze mai mult pe cunostinta intima a stilului si gandirii unui anumit autor si trebuie sa faca fiecare caz de diferenta din manuscrise subiectul unui rationament separat. Rationamentele acestea se sprijina in general pe doua principii: formularea preferata este considerata a fi aceea care se incadreaza cel mai bine in stilul autorului si care explica cel mai bine originea tuturor celorlalte variante, dar ea insasi ne poate fi explicata in termenii lor.

Desi aceste teorii si metode ale savantilor contemporani reprezinta o hotarata indepartare de la cele folosite de Westcott si Hort, este insa fara indoiala de un considerabil interes sa se observe ca exista numai usoare deosebiri in textele urmate acum (reflectate, de pilda, in RSV) in comparatie cu textul lui Westcott si Hort.

In timpul de fata poate cea mai importanta dezvoltare in critica textuala a Noului Testament este Proiectul International al Noului Testament, concentrat pana in 1955 la Universitatea din Chicago si acum la Universitatea Emory din Georgia. Proiectul acesta are in plan dezvoltarea celui mai cuprinzator aparat critic produs pana acum.

Critica textuala a Noului Testament din acest comentariu. – Importanta dovezilor textuale pentru o corecta intelegere a multor pasaje din Noul Testament face de dorit sa se ia nota, in tot acest comentariu, de diferentele textuale care au o influenta insemnata asupra intelesului acestor pasaje. Totusi nu este scopul acestui comentariu de a aborda exegeza Sfintei Scripturi in termenii unei tratari textuale extrem de tehnice, care s-ar dovedi de mica insemnatate pentru cititorul obisnuit. De aici, ca regula generala, referirile la diferitele versiuni nu sunt insotite de dovezi detailate pentru sau contra unei anumite formulari; astfel de dovezi pot fi gasite in aparatul critic al unor lucrari tehnice ca de pilda Novum Testamentum Greace al lui Nestle. Totusi, este data o apreciere generala a dovezilor textuale, bazate pe exprimarile manuscriselor mai importante, a versiunilor antice si a citatelor patristice din Scriptura – amintite aici colectiv ca "dovezi textuale" – in armonie cu principiile de studiu textual general recunoscute. Adesea in aprecierea aceasta este cuprins un element subiectiv de neevitat. Vezi p.10,116-123.

Dovezile pentru sau contra unei anumite formulari sunt indicate in general de una din urmatoarele exprimari:

1. "Dovezile textuale atesta formularea…" (unde, cu exceptii posibile de importanta minora, dovezile textuale pentru o anumita formulare apar concludente).

2. "Dovezile textuale favorizeaza formularea…" (unde dovezile textuale sunt mai putin decat concludente).

3. "Dovezile textuale sunt impartite intre formularile…" (unde dovezile textuale pentru sau contra unei formulari sunt nehotaratoare).

4. "Exista unele [sau usoare] dovezi textuale pentru formularea…"

5. "Dovezi textuale[importante] pot fi [de asemenea] citate pentru [sau contra] formularii…" (unde o formulare diferita este mentionata numai ca o problema de interes si [sau] fara nici o incercare de evaluare).

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Din categoria: Critica inferioara si superioara - autor Biserica Adventista

Sursa: Cercetati Scripturile - Portal de resurse biblice

Resurse biblice / Materiale biblice / Critica inferioara si superioara - autor Biserica Adventista / Critica textuala a Noului Testament

Critica textuala a Noului Testament

Mai, 03, 2011 – autor Lucian Mih

Bibliografie, Școala din Antiohia

Școala din Antiohia a fost unul dintre cele două centre principale ale exegezei (interpretării) biblice și ale teologiei creștine a creștinismului antic. Termenul „Școala Antiohiei” este folosit astăzi în istoriografie cu sens convențional, în comparație cu Școala din Alexandria, cealaltă școală principală de gândire din creștinismul vremii. Spre deosebire de aceasta din urmă, însă, nu a fost o instituție, ci o metodă de exegeză și elaborare teologică care trebuie să fie legată de lucrările celor mai eminenți cărturari ai săi. (Cele mai bune manuscrise ale Noul Testament provin de la această şcoală – Mocsy Imre, savant catolic.)

„Școala” a plasat metoda istorico-literară ca bază pentru studiul Sfintelor Scripturi, spre deosebire de cea din Alexandria, care a privilegiat interpretarea alegorică. Antiohia, unul dintre cele mai mari orașe ale Imperiului Roman, a fost o colonie elenistică a Levantului, o zonă în care limba aramaică era predominantă. Elaborarea intelectuală a fost pătrunsă de cultura semitică: din acest motiv Antiohia s-a deosebit considerabil de Alexandria. Creștinismul siriac a fost legat, de la origini, de ideea că două naturi (umană și divină) și două ipostaze (în sensul de „esență” sau „ persoană ”) coexistă în Hristos ^[1] . În secolul al V-lea , o perioadă de mari controverse hristologice, Școala din Antiohia a fost fermă cu privire la separarea dintre cele două naturi ale lui Hristos, umană și divină. Considerată a avea o tendință duofizită, Școala și-a pierdut importanța după Conciliul din Efes în 431.

Index

1 Istorie

Istorie

Istoria Școlii din Antiohia poate fi împărțită în trei perioade:

De la fondare până la moartea lui Lucian al Antiochiei (începutul secolului al IV-lea); El a studiat la şcoala episcopului Macarie din Edessa, care a prezidat Conciliul de la Antiochia din 267, în fruntea a 50 de episcopi. La acest conciliu a fost condanată erezia sabelliană, numită şi patripassianism – care susţinea că Isus este Dumnezeu şi prin urmare Dumnezeu a murit pe cruce.
Perioada intermediară; După moartea lui Lucian apare mişcarea “lucianistă”, cunoscută şi ca Arianism. Ei îl consideră pe Lucian ca educator al lor.
De la 431 (condamnarea ideilor lui Teodor din Mopsuestia) până la Nestorianism. Teodor de Mopsuestia, numit şi Teodor din Antiohia (n. 352/355, Antiohia – m. 428) a fost un teolog şi scriitor creştin, episcop de Mopsuestia (mod. Yakapinar), în Cilicia (în S-E Asiei Mici) între anii 392-428. Unul din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai Școlii din Antiohia de exegeză biblică. După moartea lui, Teodor a fost condamnat de al cincilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 553) ca precursor al nestorianismului. Nestorianismul timpuriu a fost o formă sau dezvoltare a Arianismului - Lucianismului.

Școala Lucian

Luciano di Antiochia , fondatorul școlii

Prima școală creștină din Antiohia cunoscută a fost cea a preotului Lucian din Antiohia (aproximativ 235 - 312). Potrivit Suda , Luciano s-a născut în Samosata atunci, după ce s-a alăturat clerului din Antiohia, a fondat acolo faimoasa școală. Nu există informații precise despre învățătura sa. Unele fapte pot fi considerate certe: a sa este o lucrare care conține ajustări și corecturi la textul Bibliei grecești , concretizată în lecțiile „Lucianic” sau „Antiochene” și Noul Testament ; a fost profesor al lui Arius și al altor teologi din aceeași școală, precum Eusebiu din Nicomedia . Pe de altă parte, nu sunt dovedite următoarele: a) atribuirea lui Luciano a uneia dintre formulele aprobate de consiliul ariean din Ancira ; b) că Passio Luciani are un caracter arien și că venerația pentru el, în special de Flavia Giulia Elena , mama lui Constantin I , coincide cu restaurarea Helenopolisului și cu întoarcerea arienilor, deja învinși la Conciliul de la Niceea. . Dificultățile sunt date de vestea unei scrisori a lui Alexandru , episcopul Alexandriei (313-328), către omologul său din Bizanț: tratând cu Arius, se vorbește despre un „Luciano” succesor al lui Ebione , Artemone și Paolo din Samosata și privat de comuniune sub trei episcopi: Donno , Timeu și Cirillo . Pe baza acestor date, s-a presupus că Lucian a fost împăcat cu Biserica în episcopia Cirilului și s-a încercat să se explice cum, dintr-o teologie adopționistă , Lucian ar fi trecut la concepte origeniste capabile să-l inspire pe Arius . Dar toate încercările de a imagina o evoluție spirituală a lui Lucian rămân nesatisfăcătoare și se confruntă cu o dificultate fundamentală: faptul că teologia de tip adopție a lui Pavel din Samosata este absolut antitetică cu cea a „Logosului” și cu origenismul. Rufino a inserat ca Lucianea în traducerea sa din Istoria ecleziastică a lui Eusebiu și care lipsește în originalul ^[^{Non si capisce}^] . Printre adepții lui Luciano (cunoscuți și ca „colucianiști”) ^[2] , numiți în Istoria ecleziastică a lui Philostorgius ^[3] ne amintim de Eusebiu din Nicomedia , Leontiu din Antiohia , Maris din Calcedon , Teognide din Nicea , Antonie din Tars și Arius (cel puțin în doctrina Cuvântului) ^[4] .

Punctul său de vedere strict teologic, chiar dacă acoperit cu un voal de mister, nu a fost probabil ortodox, deoarece Arius, Eusebius din Nicomedia și alți arieni au pretins că sunt adepții săi („colegii lucianiști”), și episcopul Alexandru al Alexandriei, care a condamnat ei, l-au citat pe Luciano ca profesor. Dar Eustatie din Antiohia, credincios Crezului Nicean , este probabil mai reprezentativ pentru Școală, cu aversiunea față de Origen , accentul său excesiv pe interpretarea alegorică și recunoașterea, contrară arienilor, a prezenței naturii umane întrupate. .

Eusebiu din Emesa (aproximativ 295 - 359), un om cu tendințe semi-ariene , a predat în diferite locații, inclusiv în Antiohia, și a fost unul dintre profesorii lui Diodor din Tars .

Perioada intermediară

Diodor (în jur de 330 - 393) este considerat de mulți ca fondatorul „celei de-a doua” Școli din Antiohia, după cea a lui Luciano și a discipolilor săi. Cu acordul episcopului Meletie , el a transformat școala într-o comunitate semi-monahală. El s-a opus încercării împăratului Iulian de a restabili cultele romane antice și a fost considerat un stâlp al ortodoxiei în timpul vieții sale. În 372 a fost exilat de Valens în Armenia . Aici l-a cunoscut pe Basilio , cu care a devenit prieten. Dintre scrierile sale rămân doar câteva fragmente, ceea ce ne împiedică să cunoaștem în profunzime învățătura sa. Se știe cu siguranță că interesele sale au variat de la exegeză la apologetică , retorică și astronomie .

Hegemonia intelectuală a lui Diodor asupra Școlii din Antiohia a continuat cu discipolii săi. Cei mai cunoscuți au fost Ioan Gură de Aur și Teodor din Mopsuestia , ambii născuți în Antiohia. Nestorie a fost, la rândul său, un discipol al lui Teodor ^[5] . Giovanni Crisostomo a urmat lecțiile lui Diodor începând din 367 ; a devenit el însuși profesor, dar a fost în primul rând predicator. A fost numit patriarh al Constantinopolului în 397. Reprezentantul major al școlii teologice a fost celălalt discipol, Teodor din Mopsuestia. Un scriitor extrem de fructuos, el este considerat principalul inspirator al hristologiei nestoriene . În timpul vieții sale, gândul lui Teodor a fost întotdeauna considerat ortodox ^[6] . Fratele său Policronio, episcopul Apameii, a predat în aceeași școală.

Theodoret of Cirro a fost un scriitor enciclopedic, dar este amintit în principal pentru Graecarum affectionum curatio („Remediul bolilor elenice”), douăsprezece cărți, scrise înainte de 437 „ultima și probabil cea mai completă dintre numeroasele scuze care au produs antichitatea greacă” ^{[ 7]} . Pozițiile sale controversate sunt, de asemenea, importante, deoarece a reușit să apere cu înțelepciune Hristologia împotriva lui Chiril din Alexandria și argumentele sale au fost esențiale pentru ca structura doctrinară antiohiană să fie recunoscută în Conciliul de la Calcedon .

Perioada târzie

Spre deosebire de savanții alexandrini care au subliniat interpretarea alegorică a Scripturii și a căror hristologie a subliniat unitatea umană și divină în Isus Hristos , exegeții din Antiohia erau mai înclinați să mențină o exegeză constantă care subliniază diferența dintre om și divin în persoana lui Isus. Hristos. În acest sens, Școala din Antiohia a fost considerată în același mod ca și teologia adopționistă.

În 431 Sinodul din Efes a declarat eretică doctrina lui Teodor din Mopsuestia. De la acea dată, Școala din Antiohia și-a pierdut progresiv influența. În 449 , patriarhul Alexandriei, Dioscoro , l-a împiedicat pe Teodoret din Cirro să se apere la cel de- al doilea Sinod din Efes . Teodoret a fost acuzat de nestorianism și condamnat împreună cu teologii școlii antiohiene ( Domno , Eusebio di Dorileo și Iba di Edessa ). Antiohia slăbită a primit în mod neașteptat ajutorul din partea Occidentului, de la Papa Leon I , a cărui hristologie a subliniat și distincția dintre cele două naturi. Leo a răsturnat deciziile sinodului din Efes. Dar împăratul Orientului a continuat să considere decretele valabile.

La moartea lui Teodosie în 450 , ortodocșii au obținut convocarea unui nou conciliu de la împărăteasa Pulcheria , canonizată ulterior. În Calcedon (451), Teodoret de Cirro a fost admis printre participanți, chiar și fără drept de vot. Consiliul a reintegrat pe deplin teologul antiohian. Cu toate acestea, aproape un secol mai târziu, împăratul Iustinian , în edictul său împotriva celor trei capitole ( 544 ), a asociat Teodoret, Teodor Mopsuestia și Iba Edesei cu nestorianismul și le-a condamnat scrierile.

Metoda istorico-literară

Școala din Antiohia s-a născut și s-a dezvoltat într-un mediu cultural diferit de cel elenistic din Alexandria . Egiptenii au apărut, în ochii antiohienilor, puternic influențați de filosofia lui Platon . Erau mai probabil să justifice orice contradicții din Biblie (în special Vechiul Testament ) atribuind textului niveluri ascunse de semnificație. De exemplu, pasajele mai problematice, cum ar fi distrugerea oribilă a Ierihonului de către Iosua ( Cartea lui Iosua ), au fost interpretate ca o metaforă : în acest caz, lupta împotriva poftei simbolizată de acțiunea lui Iosua împotriva canaaniților sugerează deja venirea lui Isus. Ca răspuns, școala din Antiohia a respins accentul pus pe alegorie și l-a înlocuit cu o analiză minuțioasă a textului. Pentru a face acest lucru, savanții au folosit instrumente filologice și istorice și au încercat să „deschidă” cuvintele readucându-le în contextul original ebraic și grecesc. Această abordare nu i-a determinat să nege că Scripturile conțin mesaje superioare, învățături care l-au condus pe cititor spre convertire și mântuire de păcat; au susținut că este posibil să le înțeleagă numai după ce a fost scos la iveală sensul original: era singura modalitate de a evita denaturările și neînțelegerile, care ar putea duce la apostazie .

Teologii Școlii din Antiohia, Teodor din Mopsuestia in primis, au acordat o mare importanță exegezei minuțioase a textului biblic. În acest scop, ei s-au străduit să dezvolte o metodă riguroasă, bazată pe regulile gramaticii și criticii literare. Această metodă a necesitat o pregătire intelectuală solidă, în special , studiul lui Aristotel lui Organon , și o bună cunoaștere în multe alte discipline (istorie, geografie, etc) pentru a clarifica toate aluziile ale textelor. Scopul exegezei istorico-literare a fost să înțeleagă Biblia pe o bază rațională. Antiohienii au admis în principiu doar interpretarea literală și istorică a textelor, respingând orice semnificație alegorică , orice „sens spiritual” sau „sens ascuns” care fusese preferat și adoptat de Școala din Alexandria încă de la Origen . Ei nu credeau că toate textele erau la fel de inspirate și le confereau o autoritate diferită. Desigur, Biblia a fost inspirată de Dumnezeu, dar a fost scrisă de oameni care trăiau în anumite contexte istorice și conform legilor minții umane. Prin urmare, Teodor din Mopsuestia a exclus Cântarea Cântărilor din canonul biblic, interpretându-l literal și văzându-l ca pe un cântec de nuntă. La fel, el credea că autorul Cărții lui Iov este un păgân și îi condamna greșelile.

Accentul pus de antioheni pe semnificația istorică a textelor nu i-a împiedicat să afirme existența a ceea ce ei numeau „semnificația tipică ”, care se opunea în mod clar alegoriei alexandrine. Conform acestei abordări, profețiile Vechiului Testament se referă la situații istorice specifice, pe care exegetul trebuie să le recupereze; dar în același timp inspirația lor generală anunță venirea lui Hristos. De exemplu, sclavia în Egipt este un eveniment real, plasat într-un context istoric precis, dar simbolizează sclavia păcatului. Această interpretare în principal istorică și literală a textelor din Vechiul Testament i-a determinat pe teologii antiohieni să fie deseori acuzați de oponenții lor de „iudaizare”.

Personalități ilustre legate de Școala din Antiohia

Mulți teologi ilustri au fost instruiți la Școala din Antiohia:

Arius († 336), discipol al lui Luciano, inițiatorul disputei ariene care îi poartă numele;
Eustatie (episcopul 324-334);
Eusebiu de Nicomedia († 341);
Marcellus din Ancira († 374);
Meletie al Antiohiei († 381);
Chiril al Ierusalimului (313-386);
Libanius (314-394);
Diodor din Tars († 394);
Ioan Gură de Aur († 407);
Teodor Mopsuestia († 428);
Nestorius († 451), i se atribuie doctrina cunoscută sub numele de nestorianism ;
Ioan al Antiohiei († 441), patriarh;
Iba din Edessa († 457);
Teodoret de Cirro († 458);
Alexandru din Hierapolis (sec. IV-V).

Notă

1. ^ "Theodore" în The Westminster Dictionary of Christian History , editat de J. Brauer, Philadelphia, Westminster Press, 1971.

2. ^ Manlio Simonetti, Criza ariană a secolului al IV-lea , Roma, Institutum patristicum Augustinianum, 1975 ; unii, însă, îi definesc pe discipolii lui Arius ai școlii luciene cu termenul „sullucieni” (vezi Pietro Rentinck, Pastoral care in Antioch in the 4th century 1970, p. 160).

3. ^ Jules Lebreton, Dezacordul dintre credința populară și teologia învățată în Biserica creștină a secolului al III-lea , Milano, cartea Jaca, 1972, p. 67]

4. ^ Francesco Adorno , Filozofia antică , Milano, Feltrinelli, 1992 (prima ediție 1961, p. 298); Eseuri istorice despre papalitate , Gregorian & Biblical BookShop, 1959, p. 25; Theodoret of Cirro , Istoria ecleziastică , 2000, p. 78.

5. ^ După moartea sa, sa stabilit o legătură între învățătura sa și doctrina eretică a lui Nestorie. În consecință, operele lui Diodorus au fost abandonate și nu au ajuns la posteritate.

6. ^ Această faimă nu i-a supraviețuit însă: doctrina sa a fost declarată eretică de Sinodul din Efes (431), motiv pentru care operele sale nu sunt cunoscute astăzi decât într-o parte minimă.

7. ^ Bardenhewer, "Patrologie", ediția a treia, 1910, p. 327.

Elemente conexe

linkuri externe

Școala din Antiohia , în Dicționar de filosofie , Institutul Enciclopediei Italiene , 2009.
Școala din Antiohia , pe Sapienza.it , De Agostini .

Portalul catolicismului

Portal de istorie

Categorii :

AddThis Sharing Sidebar

Share to Facebook

Share to TwitterShare to PrintShare to EmailMore AddThis Share options

(Resurse preluate de pe Internet)

Faceți căutări pe acest blog

Biblioteca Online Creştinism Clasic

Cele mai bune manuscrise ale Noului Testament (Documentar, Manuscriptologie)

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Thoughtless: Synonymys FOR The COVIDMYTH (Drepturile omului)

COLECŢIE POEZII CREŞTINE DEOSEBITE

"BIBLIA CU NUMELE DIVIN", Cartea Geneza