Mişcări creştine, considerate eretice (Broşură)

 

Mişcări creştine, considerate eretice

 

   Drept raspuns, Isus le-a zis: "Bagati de seama sa nu va insele cineva. (Mat.24:4)

    Isus a inceput atunci sa le spuna: "Bagati de seama sa nu va insele cineva. (Marc.13:5)

    Nimeni sa nu va insele cu vorbe desarte; caci din pricina acestor lucruri vine mania lui Dumnezeu peste oamenii neascultatori. (Efes.5:6)

    Spun lucrul acesta pentru ca nimeni sa nu va insele prin vorbiri amagitoare. (Col.2:4)

    Copilasilor, nimeni sa nu va insele! Cine traieste in neprihanire este neprihanit, cum El insusi este neprihanit. (1Ioan 3:7)

 

În adevărata Biserica lui Dumnezeu şi a lui Christos există unitate, crezul ei despre Dumnezeu, Isus, botez, mântuire, har şi pedeapsă, autorităţile pământeşti, etc. este unul biblic.

 

 

Montanişti

Montanismul, cunoscut şi ca Erezia Catafrigiană şi Noua Profeţie, a fost o mişcare eretică întemeiată de “profetul” Montanus care a apărut în Biserica Creştină din Frigia, Asia Mică, în secolul al II-lea. Ulterior s-a extins şi spre Vest, în principal în Cartagina, sub îndrumarea lui Tertullian, în secolul al III-lea. Era aproape dispărut în secolele al V-lea şi al VI-lea, cu toate că unele dovezi arată că supravieţuia undeva prin secolul al IX-lea.

Scrierile montaniste s-au pierdut. Sursele principale pentru istoria mişcării sunt „Istoria ecleziastică” a lui Eusebius, scrierile lui Tertullian şi Epifanius, precum şi inscripţiile, îndeosebi cele din Frigia centrală.

Se cunosc puţine despre Montanus. Înainte de convertirea sa la creştinism, se pare că era preot al cultului extatic al Cybelei, zeiţa mamă a fertilităţii. Montanus a fost un preot păgân care se convertise la creştinism şi se botezase pe la 155 d.H.. La câtva timp după botezul său, s-a declarat stăpânit de Duhul Sfânt şi a început să profeţească. Lui i s-au alăturat curând două femei, Priscilla şi Maximilla care profeţeau şi ele.

El a căzut în transă şi a început să  "proorocească sub influenţa Duhului". Pretinzând că este glasul Sfântului Duh, el a anunţat îndeplinirea făgăduielii din Noul Testament legată de Rusalii şi de iminenta A Doua Venire a lui Hristos. Curând i s-au alăturat două tinere femei, Prisca (ori Priscilla) şi Maximilla, care şi-au părăsit soţii şi au început să proorocească.

Afirmaţiile lor au fost scrise şi strânse laolaltă ca nişte documente sacre, similare cuvintelor proorocilor din Vechiul Testament sau pildelor lui Isus. Consemnări despre aceste oracole au supravieţuit, arătând în principal caracterul extatic al acestei forme de cuvântare, în care profetul nu vorbeşte în numele lui, ca fiinţă omenească, ci Duhul lui Dumnezeu este cel care glăsuieşte. Epifanius citează spusele lui Montanus: 'Nu sunt un înger, nici sol, ci Eu, Domnul Dumnezeu, Tatăl, am venit'. Astfel de declaraţii erau şi mai impresionante în maniera în care erau prezentate. Conform lui Epifanius, o ceremonie se ţinea frecvent în bisericile din Pepuza, în care şapte fecioare, îmbrăcate în alb şi purtând torţe, intrau şi începeau să grăiască preziceri către congregaţie. El comentează că 'ele manifestau un anume entuziasm care îi păcălea pe cei prezenţi, provocându-le lacrimi, ducându-i spre pocăinţă'.

Mişcarea s-a răspândit pe cuprinsul Asiei Minor. Inscripţii, unele dintre cele mai timpurii creştine din  Asia Mică, au arătat că multe oraşe au fost aproape complet convertite la montanism. Frigia era, în mod tradiţional, un centru religios cu rituri tainice ale Cybelei şi al consortului ei Attis, ai căror adepţi se angajau în nişte dansuri frenetice. De aici Montanus şi acoliţii lui au început să fie numiţi  frigieni sau catafrigieni. După ce entuziasmul iniţial s-a mai estompat, însă, discipolii lui Montanus se găseau mai mult în districtele rurale.

Secta astfel înfiinţată s-a răspândit repede prin Asia Mică şi mai târziu la Roma şi în Africa de nord, unde a fost în stare să câştige adeziunea lui Tertullian, cel mai remarcabil teolog creştin de limbă latină din vrema aceea. Motivele pentru care alţi creştini s-au opus montanismului au fost: practic, montanismul slăbea structura în formarea bisericii care părea multora necesară, ca să se opună diferitelor erezii; teologic, montaniştii pretindeau să fi primit o nouă revelaţie, primejduind finalitatea celei date în Hristos. A apărut în Ardabau, un mic sat din Frigia, în anul 156 d.H. conform lui Epifanius, iar potrivit lui Eusebius, în 172 d.H.

Principiul esenţial al montanismului era Paraclete, Duhul adevărului, pe care Isus îl făgăduia în Evanghelie, potrivit lui Ioan, şi se manifesta spre lume prin Montanus şi profeţii şi profetesele asociate cu el. La început, asta nu pare să tăgăduiască doctrinele bisericii sau să atace autoritatea episcopilor. Biserica aflase despre harul carismatic al unor profeţi.

A devenit în curând limpede, totuşi, că profeţia montanistă era una nouă. Adevăraţii profeţi nu îşi induceau deliberat, cum făcea Montanus, un soi de intensitate extatică şi o stare de pasivitate, susţinând apoi că vorbele rostite erau glasul Duhului. A devenit limpede şi că pretenţia lui Montanus de a avea o revelaţie finală a implica faptul că se putea adăuga ceva la învăţătura lui Hristos şi a apostolilor şi astfel, ca urmare, Biserica trebuia să accepte o revelaţie stranie.

Credinţa în A Doua Venire iminentă a lui Hristos nu era limitată doar la montanişti, dar prin ei a căpătat o formă specială, care a dat activităţilor lor caracterul unei deşteptări populare. Ei credeau că Noul Ierusalim (Apocalipsul 21) urma să descindă în curând pe Pământ, pe locul micii localităţi frigiene Pepuza. Profeţii şi mulţi adepţi au mers acolo, iar multe comunităţi creştine au fost aproape abandonate.

Convins că sfârşitul lumii era foarte aproape, Montanus a instituit o moralitate riguroasă pentru purificarea creştinilor şi desprinderea lor de poftele lumeşti. Noul ascetism includea renunţarea la căsătorie (schimbată mai târziu cu acceptarea unei singure căsătorii), postirea sârguincioasă, păstrarea fecioriei, dorinţa pentru martirizare, precum şi afilierea unei penitenţe stringente pentru  iertarea păcatului. În contrast cu sectele gnostice din est, care şi ele se pretindeau a fi o iluminare de elită, doctrina originală a lui Montanus a evitat principiile sofisticate şi speculaţiile mistice, intenţionând, la început, să fie o deşteptare spirituală prin noua profeţie în cadrul creştinismului ortodox. Pe de o parte, el a cinstit tradiţia prin susţinerea bazelor biblice ale credinţei creştine şi acceptarea temelor apocaliptice (despre sfârşitul lumii) ale ei. Pe de altă parte, el a reacţionat împotriva uniformizării unui creştinism organizat ierarhic, care nu ar fi îngăduit exprimarea unor aspiraţii religioase individuale.

Ieronim şi alţi lideri ai Bisericii au spus că montaniştii aveau credinţa că Sfânta Treime este formată doar dintr-o singură persoană, la fel ca şi sabelianiştii (modaliştii). Astfel, unii montanişti erau, într-adevăr, monarhişti modalişti (sabelianişti) iar alţii erau mai aproape de doctrina Treimii.

Când a devenit evident că doctrina montanistă era un atac asupra credinţei creştine, episcopii din  Asia Minor sau întrunit în sinoade şi în cele din urmă i-au excomunicat pe montanişti, probabil prin anul 177 d.H. Montanismul a devenit apoi o sectă separată, având locul de conducere în Pepuza. A menţinut preoţia creştină obişnuită, în care a impus însă ranguri superioare de patriarhi şi asociaţi care erau probabil succesorii primilor profeţi montanişti. În vest, cel mai ilustru convertit a fost Tertullian, în Cartagina.

Mişcarea montanistă, s-a estompat ca importanţă pe la începutul secolului al cincilea. A continuat în Răsărit până la înăsprirea legislaţiei de către împăratul Iustinian I (527-565), care a distrus-o în mod dramatic, deşi unele rămăşiţe au supravieţuit până în secolul al IX-lea.

 

Novaţianii 

Novatian a trăit la Roma în sec. III d.H. El a îmbrăţişat creştinismul, dar botezul lui a fost suspendat din cauza că era bolnav; însă au găsit o metodă să-l „boteze”, turnându-i apă peste el. Iar toţi care sufereau de o boală care ameninţa să fie fatală le era turanată apă peste ei în timp ce stăteau în pat, din moment ce era imposibil imersiunea. Acesta este prima referire istorică la un „botez” prin turnare. Acesta de fapt nu era nici un „botez” (scufundare), nicăieri în Noul Testamnent nu apare un botez prin turnare! verbul „a boteza” şi substantivul „botez” sunt transliterări ale termenului „baptizo” şi „baptisma”. Acest termen are un singur sens primar şi istoric după cum adeveresc lexicoanele de limbă greacă. (Exemplu: ,,a scufunda, a afunda, a cufunda” - A Greek-English Lexicon, de Liddell şi Scott). Astfel având în vedere că înţelesul termenului este conform lexicoanelor de: „a scufunda, a imersa, a afunda sub”, nu putem spune că peste cineva care este turnată apă este botezat (scufundat). 

Novatian trebuia să-şi aştepte însănătoşirea sa, când ar fi fost într-o stare potrivită să primească botezul. Dacă Dumnezeu făcea ca boala lui să fie fatală, el ar fi murit fără de botez, şi el ar fi fost în poziţia lui David, care a dorit să zidească templul, dar nu i s-a permis. Dorinţa a fost aprobată, deşi scopul nu a fost realizat. El „a făcut bine că aceasta era în inima sa”.  

Novatian deţinea un asemenea talent şi zel încât el a devenit un învăţător popular. Datorită extremismului său el susţinea că cineva care s-a lepădat de Domnul nu mai poate fi iertat. În persecuţia Deciană unii s-au lepădat de credinţă, după oprirea persecuţiei, la întoarcerea liniştii, au căutat re-primirea în biserici. Novatian diferea de fraţii lui în acest subiect. El susţinea că apostazia era un păcat care îl descalifica în totalitate pe un individ pentru restaurarea în părtăşia creştină, şi că ar fi distructiv pentru puritatea Bisericii să-i readmită pe cei care au decăzut aşa de grosolan. Dumnezeu i-ar putea ierta. Ei ar putea găsi un loc în cer. Dar Biserica nu trebuie să fie pângărită, căci aceasta este o congregaţie de sfinţi.

Această ideie este greşită pentru că un păcătos nu poate fi iertat de cer, dar nu şi de biserică, căci ceea ce se leagă pe pământ este legat în cer (Matei 18:17-19). Apoi, conform acestei rigori, nici apostolul Petru nu ar fi mai trebuit să fie primit în biserică la Penticosta, căci el s-a lepădat de Domnul de trei ori (Matei 26:69-75). Numai Dumnezeu poate să descopere care dintre cei care s-au lepădat mai pot fi iertaţi, care s-au pocăit cu adevărat de păcatul lor!

O majoritate s-a declarat în favoarea lui Cornelius, care a fost instalat la timp Episcop de Roma. Cu toate acestea, minoritatea nu ceda. Venise timpul (aşa argumentau ei) pentru o poziţie hotărâtă. Sfinţenia Bisericii era în pericol, şi trebuia să fie menţinută în toate pericolele. Separarea era mai bună decât coruperea. Ei s-au retras, au format o biserică separată şi l-au invitat pe Novatian să devină pastorul lor. Alţii au imitat exemplul lor în diferită părţi ale imperiului, şi bisericile Novaţiane au apărut în mare abundenţă. Ele au continuat în existenţă mai mult de trei secole. În toate localităţile şi oraşele principale, aceste comunităţi deosebite se puteau găsi. Ei erau Puritanii acelor zile, şi aşa au fost denumiţi.

Ducerea la bun sfârşit a principiului lor de guvernare în toate detaliile sale, ei i-au botezat pe toţi cei care se alăturau bisericilor lor, chiar dacă ei au fost deja botezaţi de lucrători din biserică, considerând botezul unei biserici corupte invalid.

Novaţienii umblau îmbrăcaţi în alb, opreau cu străşnicie cununia a doua, şi susţineau că nu mai trebuie reprimiţi în Biseică, cei care s-a lepădat pe timp de persecuţie de credinţă, chiar dacă se pocăiesc cu amar. 

Urmaşii lui au fost numiţi şi Cathari sau Puritanii, şi ei au cuprins mulţi „creştini” austeri şi independenţi, în Răsărit cu nu mai puţin decât în Apus.

 

Donatiştii

Ei au apărut prima dată în partea timpurie a secolului al 4 lea d.H. O dispută despre o alegere a unei eparhii era ocazia separării lor de Biserică. Caecilian a fost ales Episcop de Cartagina într-o oarecare manieră neregulată, şi ordinat în grabă. Printre cei care au oficiat ordinarea sa a fost Felix, Episcop de Aptunga. Despre acest om se spunea că este un trădător, adică, unul care a emis copii ale Scripturilor la autorităţile civile în timpul persecuţiei Diocleţiene. Potrivirea sa în ordinare a fost crezută de unii a vicia serviciul. Ei au refuzat să-l privească pe Caecilian ca un episcop numit în mod regular.

O secesiune a avut loc, care s-a răspândit rapid şi extensiv, aşa că într-un scurt timp bisericile Donatiste din Africa au fost aproape egale în număr cu cele ale partidei dominante de până acum.

Donatus era un om care pentru 40 de ani a condus o mişcarea în Africa de Nord. În timpul vieţii sale, el a fost incontestabil ca lider al bisericii Donatiste, şi scrierile sale au fost citate şi memoriile sale revelate la mult timp după moartea sa. El a fost exilat în 347 d.H. şi a murit în jurul lui 355 d.H., în mare fiind privit ca martir.

Ca şi în cazul Novaţianilor, discuţia despre întrebarea generală a purităţii bisericii a ieşit din circumstanţe care au dat naştere la diviziune. Donatiştii pledau pentru puritate. Ei susţineau faptul că bisericile creştine ar trebui să fie compuse din persoane evlavioase, şi nimeni altcineva, şi că, în toate aranjamentele făcute pentru conducerea lor, acel principiu important trebuia ţinut în vedere. Ei au urmat exemplul Novaţianilor în rebotezarea acelora care s-au alăturat lor din alte biserici. Ei au botezat pe noii convertiţi la o profesiune de credinţă, ca lucru de la sine înţeles, căci aceasta era practica tuturor bisericilor.

Prima represiune (317-321). Constantin a decretat ca liderii Donatişti să fie exilaţi şi bisericile lor confiscate. Donatus a refuzat să se supună la aceasta, aşa că Caecilian a înduplecat autorităţile Romana să pună trupe la dispoziţia sa. Bisericile şi liderii lor din Cartagina şi dimprejur au fost atacate, cel puţin un episcop Donatist a fost ucis, dar în Numidia decretul imperial a avut un mic impact. Folosirea forţei armate a purtat alianţa dintre biserică şi stat într-un nou teritoriu şi a rezultat într-o permanentă schismă. Donatiştii au văzut această recurgere la forţă şi persecuţie ca fiind o evidenţă clară că Catolicii erau schismasticii şi că nu putea ei să fie biserica lui Cristos. În 321 Constantin a recunoscut eşecul aceste încercări de a reprima mişcarea Donatistă şi a emis un decret mai apoi prin care garanta tolerarea faţă de Donatişti.

Bisericile Donatiste au fost stabilite pretutindeni în Africa şi Numidia. Convertiţii au fost din toate clasele, inclusiv filozofii şi liderii civici. În multe oraşe şi sate ei au fost incontestabili. Creşterea mişcării este atestată de prezenţa a 270 de episcopi Donatişti la un conciliu convocate de Donatus în circa 335. O încercare de reprimare de scurtă durată de mai apoi din 336 s-a dispersat în faţa rezistenţei Donatiste. S-au făcut unele încercări pentru a se stabili congregaţii în afara Africii de Nord, deşi cu o excepţie importantă acestea au fost neproductive. Excepţia a fost Roma, care avea o mare comunitate Africană, şi pentru 100 de ani Roma a avut un episcop Donatist.

Circumcellionii. Preocupările divergente ale urbanului educate şi ale ruralului oprimat de Donatişti au rezultat în apariţia în circa 340 a Circumcellionilor, o organizaţie revoluţionară care se trăgea din ţărănimea din Numidia şi Mauretania, şi în genere legată cu bisericile Donatiste. Reacţionând împotriva dificultăţii financiare şi a nedreptăţii sociale, însă energizaţi de convingerile religioase, Circumcellionii s-au angajat în acţiunea directă contra proprietarilor de pământ. Ei s-au văzut pe ei drept ‚atleţi’ creştini şi au operat drept trupe de şoc în bătălia contra răului – identificat cu cei bogaţi şi puternici. Priviţi de oponenţii lor drept terorişti şi de suporterii lor drept luptători ai libertăţii, ei au fost curtaţi şi renegaţi în mod alternativ de liderii Donatişti: activităţile lor atât îmbogăţeau cât şi discreditau cauza Donatistă.

A doua represiune (347-361). În 346 Donatus s-a simţit destul de încrezător ca să solicite împăratului, Constans, recunoaşterea ca episcop al Cartaginei. Constans a trimis pe Paul şi Macarius ca să investigheze pretenţia aceasta. Cu toate acestea, în ciuda instrucţiunilor de a trata pe Catolici şi pe Donatişti în mod egal, Paul şi Macarius au acţionat imediat în suportul faţă de Catolici. Sentimentele din cadrul Africii de Nord se intensificau şi un episcop Donatist a cerut Circumcellionilor suport şi a sfidat împuterniciţii imperiali. Trupele lor au tulburat biserica fortificată în care erau bazaţi Donatiştii şi i-au masacrat. Macarius a emis decrete prin care proscria Donatismul în Numidia, inaugurând o a doua perioadă a represiunii. În ciuda grevelor şi a instanţelor de rezistenţă, mişcarea s-a prăbuşit sub represiunea severă şi determinată. Donatus şi mulţi alţi lideri au fost exilaţi. Unii s-au întors în staulul Catolic şi s-au stabilit noi biserici Catolice în zonele de până atunci Donatiste. În Numidia, liderii Donatişti au reţinut loialitatea populaţiei însă s-au decis să aştepte oportunităţile pentru restaurarea destinelor mişcării Donatiste.

Recuperarea (361-363). În 361, noul împărat, Julian, a permis liderilor de biserică exilaţi de predecesorii săi să revină acasă, inclusiv pe Donatişti. Revenirea lor a fost salutată cu entuziasmul popular şi Donatismul a fost restaurat spre superioritate pe atât de brusc precum se prăbuşise mişcarea mai devreme. Bisericile Catolice au fost returnate Donatiştilor şi rebotezarea a fost restaurată. Liderii Catolici au fost destituiţi şi congregaţiile absorbite în bisericile Donatiste. Perspectivele vreunei încercări ulterioare de a reuni cele două biserici Africane au părut a se ofili: ele nu aveau să se reunească din nou înainte ca fluxul Islamului să lovească în ambele părţi.

Mişcarea Donatistă sub Parmenian (363-391). Parmenian a avut puţină simpatie în privinţa folosirii violenţei. El era un Donatist moderat dedicat, preocupat să menţină vigoarea intelectuală a mişcării şi să ofere instrucţiuni pentru congregaţii la un nivel popular. Deşi decretele contra Donatismului au continuat să fie emise, ele au fost ignorate în Africa. Pentru cea mai mare parte a conducerii lui Parmenian, mişcarea a fost lăsată în pace. Ostilitatea dintre cele două comunităţi s-a ofilit în mod gradat şi există evidenţă a respectului crescut, a tolerării şi a bunelor relaţii.

Crezul donatist: adversarii lor în general au recunoscut faptul că Donatiştii erau trinitarieni ortodocşi.

Unii cercetători afirmă că ei au botezul pruncilor, alţii susţin că ei erau divizaţi în opinie, şi că unii dintre ei au admis botezului pruncilor, deşi admiterea era inconsistentă cu principiile lor recunoscute. La unul dintre Conciliile Africane, ţinute în jurul anului 397, s-a agreat să se consulte „fraţii şi tovarăşii lor preoţi”, Siricius, Episcop de Roma, şi Simplician, Episcop de Milano, referitor la cei care au fost botezaţi în pruncie dintre Donatişti, şi care, când ei au atins vârsta matură, au dorit să se alăture bisericii care asuma titlul de „Catolică”. S-a decis prin consecinţă ca ei să nu trebuiască să fie rebotezaţi. Aceasta dovedeşte faptul că botezului pruncilor era practicat în acea sectă; fie că universal sau nu, este o altă întrebare. Augustin nu-i acuză niciodată, ca un trup, de erezie în acel punct; şi nici Opatus, un scriitor renumit împotriva Donatiştilor.

Ei susţineau că împăratul era un diavol. Părerea Donatistă a bisericii şi a societăţii includea următoarele: biserica era un popor suferind, care aştepta persecuţia, fie că din partea păgânilor sau a creştinilor falşi; biserica trebuia să fie separată de lume; biserica nu trebuia să se bazeze pe puterea sau patronatul statului, şi deşi rezistenţa era acceptabilă, cu certitudine că ea nu trebuia să îşi persecuteze oponenţii ei; bisericii era o comunitate misionară, preocupată de a se răspândii în mod geografic prin facerea de convertiţi.

Unele „biserici” Donatiste erau pacifiste, altele apelau la violenţă.

http://www.voxdeibaptist.org/Donatismul.htm

 

Paulicieni

Paulicienii (vechi: Pavlicieni, greacă: Παυλικιανοί) s-au format în partea de est a Imperiului Bizantin și Armenia (Armenia) din secolul al VII-lea până în secolul al XII-lea. A fost o importantă sectă creștină având urmaşi care au trăit şi printre vlahi. Unii spun că ei și-au primit numele de la faptul că l-au venerat în public pe apostolul Pavel, iar alţii îi leaga de Pavel de Samosata, un lider creştin excomunicat la Conciliul de la Antiochia (267), dar este posibil să fi fost o mişcare autonomă produsă de predicile unui predicator pe nume Konstantin.

A existat şi un "Masacru (genocid) al paulicienilor" (843/844), când autorităţile imperiale ortodoxe, i-au măcelărit fără milă.

Răspândirea doctrinelor pauliciene a fost foarte vastă şi după ce s-au contopit cu diferite culte, au dat naştere altor mişcări.

 

Phoorsas crede că erau o ramură de manihei și, conform opiniei predominante a Sechés, ei au format legătura între primii gnostici și maniheii medievali.

 

În jurul anului 660, un profet pe nume Konstantin- zis Silvanus (wd) († 684) a fondat  o comunitatea religioasă nou-testamentală la Kibossa (Armenia), după ce a primit cele patru evanghelii şi scrierile apostolului Pavel. A murit de martir, dar acțiunea sa a fost atât de mare, încât chiar şi ofiţerul imperial trimis să-l ucidă, s-a alăturat sectei pauliciene.

 

În afară de împăraţii care distrugeau icoanele, ei au fost persecutați, arși până la moarte sau au luptat împotriva puterii musulmane, după ce au fost ortodoxiaţi cu forţa. Din cauza persecuției, sub împăratul Alexie I (1081-1118), o parte dintre ei s-au convertit la Biserica Ortodoxă; o altă parte dintre ei s-a amestecat cu mesalienii, din care s-au născut bogumilii. În timpul Reformei Lutherane, o parte dintre ei trăiau în oraşul Thessalonika, Grecia, de unde au trimis un emisar la fraţii anabaptişti, pe care îi considerau cu vederi similare.

 

Despre fondator

Constantin - Silvanus (mort în 684), spun unii că a fost fondatorul paulicienilor, o mișcare creștină din Armenia secolului al VII-lea, care a căutat să se întoarcă la puritatea bisericii pe vremea apostolului Pavel. Constantin a insistat pe faptul că credinţa ca autoritate a creştinilor este stipulată în Noul Testament. Au fost considerați eretici de către Biserica bizantină.  (Broadbent – Biserica Peregrină)

 

Constantin s-a născut în Mananali, lângă Samosata, Commagene. În jurul anului 653 d.Hr., Constantin s-a împrietenit cu Soghmon, un armean călător care fusese ținut captiv de sarazini (arabi). Soghmon i-a dat lui Constantin o copie a celor patru Evanghelii și a scrisorilor lui Pavel. Citirea evangheliilor și a epistolelor l-a făcut pe Constantin să-și schimbe numele în Silvan, după tovarășul lui Pavel, și să înceapă să predice, adunând în jurul său un grup de adepți care au respins ceea ce ei considerau cultul la icoane și superstiția Bisericii bizantine. Silvanus și-a întemeiat prima sa congregație, care a devenit cunoscută sub numele de paulicieni, în Kibossa, lângă Colonia, în Armenia. Timp de treizeci de ani, a călătorit foarte mult, de-a lungul văii Eufratului, peste Munții Taur și în părțile de vest ale Asiei Mici, făcând convertiți pe drum. Activitățile sale misionare au intrat în atenția împăratului bizantin, Constans al II-lea, cunoscut sub numele de Constantin Pogonatus (bărbosul).

 

Împăratul a emis un decret prin care condamna învățăturile lui Silvanus și l-a condamnat la moarte prin lapidare. Simeon, ofițerul trimis să efectueze execuția, a ordonat prietenilor și adepților lui Silvanus să-l ucidă cu pietre. Adepții au refuzat și au aruncat pietrele, cu excepția unui tânăr, Justus, pe care Silvanus l-a crescut ca pe un fiu adoptiv, care temându-se pentru viaţa sa şi fiind forţat de soldaţi a aruncat o piatră în Silvanus și l-a ucis. Simeon a fost impresionat de evlavia adepților lui Silvanus și li sa alăturat, luând numele Titus. Justus i-a trădat pe Titus și pe paulicieni informând despre ei episcopului. Împăratul Iustinian al II-lea a ordonat ca Titus și toți paulicienii să fie arși până la moarte ca eretici în 690.

Un timp acestă grupare numită de unii „paulicieni” au urmau învăţătura pacificatoare a lui Christos, după Evanghelie şi epistolele lui Pavel, care erau învăţătura Domnului (1 Corinteni 14:37), şi dorind să fie adunarea lui Dumnezeu în Christos, i-au răbdat pe adversarii lor cu îngăduinţă şi dragoste. Însă Satana a corupt  o parte din aşazişii paulicieni, şi i-a îndemnat ca în loc să îndure cu răbdare persecuţia, să se răscoale împotriva împărăţiei. Un ofiţer superior împărătesc, numit Karbeas, aflând că din ordinul împărătesei Teodora, tatăl său fusese ucis de mâna călăului, a ieşit în fruntea a cinci mii de paulicieni şi s-au dus la arabi, unde se aflau un mare număr din fraţii lor. Arabii, mereu în război cu împărăţia grecească bizantină, i-au primit bucuroşi şi le-au dat oraşul Tefris, unde şi-au zidit o cetate şi de acolo au dat multe lupte cu armatele împăratului. Războiul acesta a ţinut 30 de ani, cu reuşită când de o parte când de alta.

Istoria Paulicienilor o găsim în cartea: „Biserica sau adunarea”, Vol II, de Adrien Ladrierre, sau în Biserica Pergrină, de Broadbent.

 

Bogomili

Promotorul bogomilismului a fost preotul bulgar Ieremia, care a trait in prima jumatate a domniei Ţarului Petru (927-968 d.H.). Manuscrisul paleo-slav de la 1210 d.H. ne precizează că preotul Bogomil „a răspândit în Bulgaria eresul maniheic”, însă nu toţi cercetatorii au fost de acord ca Ieremia sau Bogomil este una şi aceeaşi persoană. Însă după alte dovezi, Ieremia şi Bogomil sunt aceeasi persoană, având ca mirean numele Bogomil, iar ca monah numele de Ieremia. Reţinem ca în limba bulgara, Bogomil, adica „Bogo” (Dumnezeu) şi „mile” (prieten), ar însemna „prietenul lui Dumnezeu”.

Din Bulgaria, bogomilismul pătrunde la Constantinopol în anul 1118 d.H. Conducătorul lor era medicul Vasile, înconjurat de 12 adepţi, pe care îi numea ca pe cei 12 apostoli. A fost prins, condamnat la moarte şi ars în hipodrom. Bogomilismul se dezvolta şi în Bosnia, unde devine religie de stat în sec. XIV d.H., în vremea banului Culin. Trece apoi în Italia şi Apusul Europei, fiind preluat de catari.

 

Doctrine

1. Dumnezeu este antropomorfic. El poate fi vazut prin cele trei înfăţişări ale Sale: „Tatal, ca moşneag cu barbă, Fiul şi Sf. Duh, ca  tineri”.

2. Fiul mai mare al lui Dumnezeu s-a numit Satanael. El s-a revoltat impotriva Tatalui şi a fost alungat din cer. 
3. Invidios pe Adam si Eva, care traiau în fericire, şarpele o seduce pe Eva şi are cu ea un fiu, pe Cain şi o fiică geamănă, Calotnela. Cain descinde astfel din cel rau, iar Abel, nascut din Adam si Eva, este reprezentantul binelui. Cain omoară pe Abel, iar Tatal, vazand aceasta faptă, retrage puterea creatoare a lui Satanael, îl arunca în tartar, îi taie din nume şi finalul „el”, care arată originea sa dumnezeiască şi rămâne doar stapân al lumii, numindu-se acum „Satan”.

4. Dumnezeu a emanat din Sine, Logosul divin, numit cand Hristos, cand Arhanghelul Mihail. Logosul a coborat din cer, a patruns în Fecioara Maria prin urechea dreaptă şi s-a nascut cu trup aparent.

5. Bogomilii, fiinţe „îngereşti”. Ei pretindeau ca sunt singurii oameni în care nu locuiesc demonii, şi Duhul Sfânt ar fi duhul bogomililor. 

Nu admiteau carţile Vechiului Testament, iar cărţii Psalmilor le dădea o interpretare alegorică. O parte din ei avea doar Evanghelia după Ioan, alţii aveau şi alte scrieri din Noul Testament (posibil modificate).

Ei şi-au ales învăţătorii din numărul lor pentru a-i călăuzi, şi nu au avut preoţi plătiţi sau biserici construite, ci se întâlneau în case private. Rugăciunile se spuneau în casele acestea. Biserica era o biserică umană a spiritualităţii interioare a membrilor ei. Doar adulţii puteau fi botezaţi, şi nici apa sau uleiul nu contau ci ascetismul şi rugăciunea. Fiecare membru putea obţine perfecţiunea lui Hristos şi să devină un Hristos. Ordinarea era prin cei „aleşi” ai congregaţiei care au ajuns la perfecţiunea lui Hristos, şi erau numiţi literal: „Hristoşi” şi „Perfecţi”.

Fiecare comunitate îşi avea cei 12 „apostoli” ai ei, şi femeile puteau să fie ridicate la rangul de „alese”. Bogomilii purtau haine precum călugării cerşetori şi erau renumiţi ca misionari, călătorind în lung şi în lat pentru a propaga doctrinele lor. Vindecând bolnavii şi scoţând spiritului rău, ei au călătorit în lume şi şi-au răspândit literatura lor apocrifă.

Bogomilii erau împărţiti în trei grupe: „ascultatorii”, „credincioşii” şi „desavârşiţi”. „Ascultatorii” erau începătorii, care ascultau predica şi se pregateau să primească învăţătura lor. „Credincioşii” erau cei ce primisera botezul Dupa o perioadă de pregatire, candidatul primea „botezul al doilea” de la „Duhul Sfant”, punandu-i-se pe cap Evanghelia dupa Ioan din care citeau începutul, iar cei adunaţi citeau sau cântau rugăciunea „Tatăl nostru”, cu care încheiau ritualul.

„Desavarşiţii” erau treapta cea mai înaltă, fiind introduşi ăn toate tainele comunităţii, având şi dreptul de a predica. Ajungand la această treaptă, ei primeau „duhul sfânt” prin punerea mainilor, prin care se curăţau de orice păcat. 

Sursa> siteul crestinortodox şi voxdeibaptist

 

Catarii

Din puţine piese sigure de evidenţă şi o masă de dovezi incidentale, este probabil ca aceşti Catari să reprezinte o credinţă dualistă foarte veche din est. Cum a ajuns Catarismul în nordul Italiei? Acesta a venit din Balcani, din jurul zonei cunoscute de noi ca Bulgaria. Această zonă era o parte din Imperiul Bizantin din acea vreme, şi înregistrările imperiale menţionează erezia dualistă. Un preot numit Bogumil a fost înregistrat că a introdus această aşa numită erezie, ceea ce explică de ce credincioşii erau numiţi Bogumili. (Amintiţi-vă că aceşti Catari nu s-au numit pe ei înşişi niciodată Catari. De fapt, în această vreme numele nici nu fusese inventat). Bogumilismul a devenit influent în Bulgaria în timpul domniei lui Petru Întâiul (927-928). Religia a înflorit în Balcani timp de secole, până când a fost distrusă de (sau incorporată în) Islam după căderea Constantinopolului în 1453. Un episcop Bogumil este cunoscut că ar fi participat la un consiliu Catar în Languedoc. Următoarea întrebare este cum a ajuns această religie în Bulgaria. Răspunsul este că aceasta s-a răspândit probabil din partea estică a Imperiului Bizantin spre partea vestică. Se poate ca aceasta să îşi fi avut originea într-o formă a credinţelor Manicheane, ea fiind un amestec de Zoroastrianism Persian şi un dualism gnostic creştin timpuriu 

Datorită corupţiei din catolicism, pe care chiar papa Inocenţiu al III-lea la recunoscut, un număr crescând de predicatori disidenţi, itineranţi în Europa, îndeosebi în sudul Franţei şi în nordul Italiei. Majoritatea acestora erau fie catari, fie valdensi. Pentru a împiedica predicarea itinerantă a disidenţilor, papa a aprobat instituirea Ordinului Călugărilor Predicatori, sau dominicanii. În contrast cu bogaţii preoţi catolici, aceşti călugări trebuiau să fie predicatori itineranţi însărcinaţi să apere ortodoxia catolică de „ereticii“ din sudul Franţei. Papa a trimis şi nunţii papali pentru a discuta cu catarii şi pentru a încerca să-i readucă în ţarcul catolic. Întrucât aceste eforturi au eşuat, iar unul dintre nunţii săi a fost ucis, după cum se presupune de un eretic, Inocenţiu al III-lea a organizat în 1209 Cruciada împotriva Albigenzilor. Albi era unul dintre oraşele cu foarte mulţi catari, motiv pentru care cronicarii Bisericii au făcut referire la “catari” numindu-i “albigenzi” (în franceză, albigeois) şi au folosit termenul pentru a-i desemna pe toţi „ereticii“ din acea regiune, inclusiv pe valdensi.

Cuvântul „catar“ provine din grecescul katharós, însemnând „pur“. Din secolul al XI-lea până în secolul al XIV-lea, catarismul s-a răspândit îndeosebi în Lombardia, regiune din nordul Italiei, şi în Languedoc. Crezul catar era un amestec între dualismul oriental şi gnosticismul adus, probabil, de comercianţii străini şi de misionari. Enciclopedia Religiilor defineşte dualismul catar drept credinţa în „două principii: unul bun, guvernând tot ce era spiritual, celălalt rău, răspunzător de lumea materială, inclusiv de corpul uman“. Catarii credeau că Satan a creat lumea materială, aceasta fiind în mod irevocabil condamnată la distrugere. Speranţa lor era aceea de a evada din rău, din lumea materială.

Catarii erau divizaţi în două clase, perfecţii şi credincioşii. Perfecţii erau iniţiaţi printr-un ritual de botez spiritual, numit consolamentum. Acesta se realiza prin punerea mâinilor, după o ucenicie de un an. Se credea că ritualul îl elibera pe candidat de sub stăpânirea lui Satan, îl purifica de toate păcatele şi îi dădea spiritul sfânt. Aceasta a dat naştere denumirii de „perfect“, aplicată elitei relativ mici la număr, ai cărei membri acţionau ca miniştri faţă de credincioşi. Perfecţii făceau jurăminte de abstinenţă, castitate şi sărăcie. Dacă un perfect era căsătorit, el sau ea trebuia să-şi părăsească partenerul, deoarece catarii credeau că raportul sexual constituia păcatul originar.Conform cu Wikipedia, catarii considerau: întreg universul vizibil că reprezintă opera Diavolului, catarii se pronunțau pentru o morală ascetică, fiind împotriva căsătoriei (depuneau jurământ de castitate) și considerând nașterea și chiar viața, rele în eșența lor.

Priveau întreaga lume materială ca pe o uriașă temniță în care sunt închise sufletele (luminoase, aparținând lui Dumnezeu). În ciuda doctrinei radicale, singurii care practicau real un ascetism aspru erau Perfecții, ceilalți membri, Auditorii, fiind supuși unui regim mai blând.

De asemenea, catarii erau adepții ideii reîncarnării, prin care toate sufletele, după un anumit număr de reveniri în lumea materială, se vor elibera de întuneric și se vor mântui. Deși exista printre catari chiar dorința de a se elibera urgent de "închisoarea trupului", prin "endura" (moartea prin înfometare), majoritatea membrilor se rezuma la practicarea ritualurilor inițiatice, de atingere a iluminării spirituale prin asceză.

Credincioşii erau persoane care, deşi nu adoptau un stil de viaţă ascet, acceptau totuşi doctrinele catare. Îngenunchind în onoarea perfecţilor în cadrul unui ritual numit melioramentum, credinciosul cerea iertare şi binecuvântare. Pentru a putea trăi o viaţă normală, credincioşii încheiau cu perfecţii o convenenza, sau un acord, asigurându-i-se pe patul de moarte un botez spiritual, sau un consolamentum.

Deşi citau foarte frecvent din Biblie, catarii o considerau în principal o sursă de alegorii şi fabule. Ei considerau că cea mai mare parte a Scripturilor ebraice provenea de la Diavol. Ei utilizau unele părţi din Scripturile greceşti, de pildă textele care pun în contrast carnea cu spiritul, pentru a-şi sprijini filozofia lor dualistă. În Rugăciunea Domnului ei cereau „pâinea noastră suprasubstanţială“, în loc de „pâinea noastră cea de toate zilele“, adică „pâinea spirituală“, pâinea materială fiind considerată un rău necesar.

Perfecţii se considerau succesorii legitimi ai apostolilor şi, în consecinţă, se autointitulau „creştini“, şi accentuau aceasta adăugând la acest titlu şi „adevăraţi“ sau „buni“. În realitate însă, multe concepte catare nu aveau nici o legătură cu creştinismul. Catarii respingeau venirea lui în carne şi jertfa lui de răscumpărare. Interpretând greşit condamnarea de către Biblie a cărnii şi a lumii, ei considerau că toată materia provine de la cel rău. De aceea, ei susţineau că Isus nu putea să fi avut decât un corp spiritual şi că atunci când a fost pe pământ el doar părea că are un corp carnal. Asemenea apostaţilor din secolul întâi, catarii ‘nu mărturiseau pe Isus Hristos venind în trup’. — 2 Ioan 7.

În cartea sa Medieval Heresy, M. D. Lambert scrie despre catarism că „a înlocuit moralitatea creştină cu un ascetism obligatoriu, . . . a eliminat răscumpărarea, refuzând să recunoască puterea salvatoare a [morţii lui Cristos]“. El consideră că perfecţii au „adevărate afinităţi cu învăţătorii asceţi din Orient, cu bonzii şi fachirii din China sau India, cu adepţii misterelor orfice sau cu susţinătorii gnosticismului“. În concepţia catară, salvarea nu depindea de jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos, ci mai degrabă de consolamentum, sau de botezul în spirit sfânt. Pentru cei astfel purificaţi, moartea avea să cauzeze o eliberare de materie.

În 1244, capitularea fortăreţei montane din Montségur, ultimul refugiu a numeroşi “perfecţi”, a însemnat lovitura de graţie dată catarismului. Circa 200 de bărbaţi şi femei au pierit într-o ardere în masă pe rug. De-a lungul anilor, Inchiziţia a căutat să dea de urma catarilor rămaşi. Ultimul catar se spune că a fost ars pe rug în Languedoc în 1330. Cartea Medieval Heresy afirmă: „Căderea catarismului a fost cea mai remarcabilă realizare a Inchiziţiei“.

  

Albigenzii

Albigenzii (din latină Albigenses) erau membri ai unei secte creștine medievale din Franța (în Languedoc), unde erau numiți albigeois; sunt amintiți prima oară de abatele Geoffroi dinLimousin, la 1181); ramură a sectei Catarilor. Doctrina albigenzilor este dualistă, considerând că lumea se constituie din două principii: Binele (Dumnezeu – creatorul spiritului) și Răul (Diavolul – producătorul materiei). De aici, respingerea de către sectă a tot ceea ce este pământesc. Albigenzii condamnau înavuțirea și averile, iar teologic negau patimile lui Isus Cristos, cele șapte sacramente, crucea, Judecata de Apoi, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, fiind și iconoclaști consecvenți. Refuzau cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Secta a fost înfrântă (fără să fie neutralizată total) în două bătălii (1213 și 1218) ale unei cruciade speciale, cunoscută în istorie sub denumirea de Cruciada Albigensiană, ordonate de Papa Inocențiu al III-lea.

 

Paterinieni

Sursa “Doctrina biblică a alegerii” de C.D. Cole, la p. 12 se menţionează: “Paterinieni, după cum spune W. A. Jarrell, au apelat la textul din Romani 9 pentru a demonstra doctrinele despre alegerea necondiţionată. Vezi istoria lui Jarrell, pag. 139. Paterinienii erau părinţii antici ai baptiştilor. Waldeniştii, prin care trebuie a se extrage succesiunea bisericii baptiste, au declarat următoarele: "Dumnezeu salvează de la corupţie şi osândă pe cei pe care i-a ales de la întemeierea pământului, nu în funcţie de vreo dispoziţie, credinţă sau sfinţenie pe care a văzut-o mai dinainte în ei, ci pur şi simplu prin mila Lui, prin Isus Hristos, trecând peste toate celelalte potrivit gândirii Lui de necuprins, a liberei Sale voinţe şi dreptăţii Lui." Data acestei confesiuni a fost 1120! ! !” Dacă ei au susţinut că Dumnezeu fără nici o condiţie prealabilă, i-a ales pe unii pentru mântuire, atunci aceasta este o erezie. Conform Scripturii nu sunt chemaţi la mântuire doar cei aleşi; ci toţi. Domnul declară în Matei 22:1-14, când vorbeşte de cei invitaţi la nunta fiului de împărat: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”.  Mulţi au fost invitaţi la nuntă, unii doar au venit, iar şi din aceştia s-a cernut o parte, şi doar o parte a rămas ca aleşi, care aveau haina de nuntă. Tot la fel în pilda celor invitaţi la cină (vezi Luca 14:15-24.

Prin urmare, chemarea la mântuire şi la nunta cu Isus, este generală (Faptele Apostolilor 17:30,Faptele Apostolilor 1:31; 26:20; 1 Timotei 2:1-4), dar Dumnezeu ştie că doar unii vor răspunde la Evanghelie, şi pe aceştia Dumnezeu i-a ales înainte de întemerirea lumii, alegerea divină nu este arbitrară, ci s-a făcut pe baza cunoaşterii lui Dumnezeu de mai dinainte (1 Petru 1:1,1 Petru 1:2; Romani 8:29).

Ce înseamnă această cunoaştere de mai dinainte sau preştiinţă? Cuvântul în greacă este: “prognosis”, “pro”: înainte şi “gnosis”: cunoaştere, acest cuvânt poate fi transliterate în română cu: “prognoză”.

Astfel oamenii pe baza prognozei meteo îşi i-au sau nu umbrelă, sau fac anumite alegerei de călătorie. Prognoza umană este relativă, probabilă, însă prognoza divină este total exactă şi absolut sigură! Astfel, Dumnezeu pe baza cunoaşterii sale de mai dinainte, El i-a cunoscut pe cei ce vor asculta de Evanghelie, vor crede în Isus şi care vor duce până la capăt mântuirea lor, şi pe aceştia i-a ales!

Chiar în cele „Trei zeci şi trei de articole”, se combate “alegerea necondiţionată”:
”ARTICOLUL 10 Despre providenţa lui Dumnezeu, alegerea credincioşilor şi respingerea necredincioşilor

 Despre acestea mărturisim: După cum credem şi mărturisim că Dumnezeu e omnipotent şi la El nimic nu este imposibil, la fel mărturisim că El este omniscient şi are preştiinţă, astfel încât nimic nu e ascuns de El în cer sau pe pământ, nici lucrurile care trebuie să se întâmple de acum încolo, până la sfârşitul tuturor lucrurilor, sau care s-au întâmplat din veşnicie.

Şi, prin această extraordinară preştiinţă, cunoştinţă şi înţelepciune a lui Dumnezeu, El i-a văzut fără greş şi i-a cunoscut pe cei ce, de la începutul până la sfârşitul lumii, aveau să fie cu adevărat primitori ai harului şi milei Lui, precum şi pe cei ce vor fi găsiţi necredincioşi şi respingători ai amintitului har.

Şi, ca urmare, din veşnicie şi de la început El a ştiut şi a văzut, a ales şi a rânduit pe toţi credincioşii adevăraţi pentru a moşteni salvarea eternă prin Isus Hristos, iar pe de altă parte i-a lepădat pe necredincioşii care au dispreţuit acest har şi i-a condamnat etern. Ca urmare, pierzarea omului este cauzată de el însuşi iar mântuirea lui este numai prin Domnul Dumnezeul lor, fără care nu pot face nimic bun.

Dar, nu este nicidecum adevărat că Dumnezeul înţelept, milostiv şi plin de har (care este consecvent cu natura Lui sfântă) a cunoscut, rânduit sau predestinat, şi a creat la un anumit moment în timp, un mare număr din rasa umană pentru condamnare eternă sau că ei, căzând în păcat prin păcatul primului om, Adam, El i-a lăsat fără ajutor în moartea şi condamnarea eternă, în care au intrat fără ştiinţa lor sau fără propriile fapte rele, fără a cunoaşte în acest caz motivul drept al respingerii lor. Departe de noi să credem aşa ceva despre singurulul Dumnezeu bun şi neprihănit!” (sublinierile îmi aparţin).

Finalul prezentării