DESPRE ERETICUL MARCION (Brosura)
DESPRE ERETICUL MARCION< ISTORIA LUI DE LA UN ATEU CULT
Pe la începutul anilor “90, un ateu de limba fraceză a scris o carte dându-i numele “La résistance au christianisme” (“Resistance to Christianity” eng.), autorul fiind belgianul Raoul Vaneigem
Numele complet al cărţi: La résistance au christianisme. Les hérésies des origines au XVIIIe siècle, rom. Rezistența la creștinism. Erezii de la originile secolului al XVIII-lea, apărut în 1993
Având multe cunoştinţe din istoria credinţelor şi ideilor religioase, în această carte prezintă istoria a multor secte din creştinătate şi credinţele lor, începând cu secolul I AD. În Capitolul 11 dezbate erezia marcionită, lansată de Marcion din Sinope şi îi dă titlul: Marcion și elenizarea (grecizarea) creștinismului
Chapter 11: Marcion and the Hellenization of Christianity
Despite the passage of two centuries and the accusations of heresy that separated him from the State religion, Marcion (born in Rome in the Fourth Century) deserved to be considered the true father of the Catholic Church, a father maladroitly abandoned to the world, a runt that only his enemies brought to maturity.
În ciuda trecerii a două secole și a acuzațiilor de erezie care l-au despărțit de religia de stat, Marcion (născut la Roma în secolul al IV-lea) merita să fie considerat adevăratul părinte al Bisericii Catolice, un părinte abandonat cu răutate lumii, un runt pe care numai duşmanii lui l-au adus la maturitate.
Missionary zeal; the determination to found communities; the hope for supreme authority, the inauguration of which he would receive in Rome; the monarchal organization of the ekklesiai; virulent anti-Semitism; the conception of a Christian philosophy purified of its Judaism; a theology inspired by Greek thought: these [qualities of Marcion] were a great many of the fundamental traits of the future Catholic Church.
Elan misionar; hotărârea de a fonda comunități; speranţa autorităţii supreme, a cărei inaugurare avea să o primească la Roma; organizarea monarhală a ekklesiei; antisemitism virulent; concepția unei filozofii creștine purificate de iudaismul ei; o teologie inspirată de gândirea greacă: aceste [calități ale lui Marcion] au fost multe dintre trăsăturile fundamentale ale viitoarei Biserici Catolice.
With Marcion, Christianity – with contempt for historical truth – arrogated for itself a Hellenic genesis propagated by the myth of Paul, “apostle to the Gentiles.” Even today, many historians shamelessly ratify Christianity’s birth from Greek origins.
Cu Marcion, creștinismul – cu disprețul pentru adevărul istoric – și-a arogat o geneză elenă propagată de mitul lui Pavel, „apostol al neamurilor”. Chiar și astăzi, mulți istorici ratifică fără rușine nașterea creștinismului de la origini grecești.
Marcion’s talent was that of a businessman. Due to the events of his time, he understood that Christianity renounced any possible future if it didn’t break all ties with Judaism, which was disapproved of all through the Greco-Roman world because of the endemic state of insurrection in Palestine and [the cities of] the Diaspora.
Talentul lui Marcion era cel al unui om de afaceri. Datorită evenimentelor din timpul său, a înțeles că creștinismul renunță la orice viitor posibil dacă nu rupe toate legăturile cu iudaismul, care era dezaprobat în toată lumea greco-romană din cauza stării endemice de insurecție din Palestina și [orașe din] Diaspora.
In 115, the Jews destroyed the temple of Zeus in Cyrene. An agitator named Luknas or Andrew (a name annexed by the apostolic legends) took power and was acclaimed king of the Jews. Andrew called for the destruction of all the monuments of idolatry before [the arrival of] the Day of the Lord. The rumor was propagated that the insurgents ate their enemies and anointed themselves with their blood.
În 115, evreii (din Diaspora) au distrus templul lui Zeus din Cirene (Africa de Nord). Un agitator pe nume Luknas sau Andrei (un nume anexat de legendele apostolice) a preluat puterea și a fost aclamat rege al evreilor. Andrei a cerut distrugerea tuturor monumentelor idolatriei înainte de [venirea] Zilei Domnului. S-a propagat zvonul că insurgenții și-au mâncat dușmanii și s-au uns cu sângele lor (se întâmpla pe timpul împăratului Traian).
The massacre of non-Jews struck good Greek and Roman consciences with horror; one possessed a letter – emanating from the mother of a general sent to put down the rioters – in which she prayed that her son would not be “roasted by the Jews.” One knows how collective exactions to violence of this type – made over the course of two thousand years of religious criminality – nourished the grievances of Catholic, Protestant, Byzantine and atheist mobs that unleashed their pogroms against peaceful ghettos.
Masacrul non-evreilor a lovit cu groază conștiința bună grecească și romană; una deținea o scrisoare – care provenea de la mama unui general trimis să învingă revoltații – în care se ruga ca fiul ei să nu fie „prăjit de evrei”. Se știe cum exigențele colective la violență de acest tip – făcute pe parcursul a două mii de ani de criminalitate religioasă – au alimentat nemulțumirile gloatelor catolice, protestante, bizantine și atee care și-au dezlănțuit pogromurile împotriva ghetourilor pașnice.
That same year, the insurrection of the Jews of Alexandria spread to the Delta and the Thebaide, and gained in Palestine, Syria, Mesopotamia and Cyprus. In their holy war against the goyim, the Jews destroyed Salamis. Around 117, Trajan moved to end the revolts. Ten thousand Jews were executed.[1]
În același an, insurecția evreilor din Alexandria s-a extins în Deltă și Tebaida și a ajuns în Palestina, Siria, Mesopotamia și Cipru. În războiul lor sfânt împotriva "goyim" (nume dat de evrei ne-evreilor), evreii au distrus Salamina. Pe la 117, Traian s-a îndreptat pentru a pune capăt revoltelor. Zece mii de evrei au fost executați.[1]
Nevertheless, Simeon Bar Kokhba took up arms in 132 and fought against Rome. In 135, he was beaten and killed in his fortress at Betar. The Jewish nation was banned by Greco-Roman “civilization,” in which the nobility of thought accommodated itself so easily to the circus games.
Cu toate acestea, Simeon Bar Kokhba a luat armele în 132 și a luptat împotriva Romei. În 135, a fost bătut și ucis în cetatea sa din Betar. Națiunea evreiască a fost interzisă de „civilizația” greco-romană, în care nobilimea gândirii s-a acomodat atât de ușor la jocurile de circ.
Well before the new insurrection, the Judeo-Christians had – unlike the Essenes of the First Century – distanced themselves from the holy war. They had refused to give their support to the Messiah Bar Kokhba: one of their letters had condemned the attitude of the “Galileans.”
Cu mult înainte de noua insurecție, iudeo-creștinii – spre deosebire de esenienii din primul secol – s-au îndepărtat de războiul sfânt. Ei refuzaseră să-și dea sprijinul lui Mesia Bar Kokhba: una dintre scrisorile lor condamnase atitudinea „galileenilor”.
Thereafter, the Christians accentuated what separated them from the Jews: the profession of pacifist faith; non-violence; the virtues of sacrifice; and the rejection of circumcision and the Jewish ritual observances (all the more so because Hadrian, basing himself on the Roman law that prohibited corporeal mutilations, formally prohibited circumcision).
După aceea, creștinii au accentuat ceea ce îi despărțea de evrei: profesiunea de credință pacifistă; non-violență; virtuțile sacrificiului; și respingerea circumciziei și a respectărilor rituale evreiești (cu atât mai mult cu cât Hadrian, bazându-se pe legea romană care interzicea mutilările corporale, interzicea în mod formal circumcizia).
After 135, the persecution pitilessly struck the Jewish communities. Rabbi [Joshua ben] Hananiah was burned alive; Rabbi Akiba was skinned alive. In his Contra Celsum, Origen recalled the great massacres of the “circumcised.” Even if this Christian refused the worship of idols and abstained from offering sacrifices to the Emperor, he demanded his Greek or Roman citizenship and proclaimed his difference from the Jews in an absolute manner.
După 135, persecuția a lovit fără milă comunitățile evreiești. Rabbi [Iosua ben] Hanania a fost ars de viu; Rabinul Akiba a fost jupuit de viu. În Contra Celsum, Origen a amintit de marile masacre ale „circumcișilor”. Chiar dacă acest creștin a refuzat închinarea la idoli și s-a abținut de la a oferi jertfe Împăratului, el și-a cerut cetățenia greacă sau romană și și-a proclamat diferența față de Evrei într-o manieră absolută.
Marcion’s anti-Judaic reforms survived in the disorder propagated by the political wildfire at the heart of the Judeo-Christian churches that were prey to struggles for influence. Those reforms advocated an ecclesial politics centered upon Rome and made strong by its rupture with “Jewry.” The few biographical elements [available to us] confirm this.
Reformele anti-iudaice ale lui Marcion au supraviețuit în dezordinea propagată de incendiul politic din inima bisericilor iudeo-creștine care erau pradă luptelor pentru influență. Aceste reforme susțineau o politică eclezială centrată pe Roma și întărită prin ruptura acesteia cu „evreii”. Puținele elemente biografice [disponibile pentru noi] confirmă acest lucru.
Marcion would have been born in the last years of the First Century in Sinope, on the Pont (around 95 or 100, according to Harnack[2]).
Marcion soon entered into conflict with the Judeo-Christian communities. His father, the Episcope of an Ekklesia, chased him away for having supported opinions hostile to the faith that were, no doubt, inspired by Saul and his disciples. Marcion went to Asia Minor, where he clashed with the local Christian churches, which appear in all probability to have been Elchasaite.
Marcion s-ar fi născut în ultimii ani ai secolului I la Sinope, din Pont (în jurul anului 95 sau 100, conform lui Harnack[2]).
Marcion a intrat curând în conflict cu comunitățile iudeo-creștine. Tatăl său, Episcopul unei Ekklesia, l-a alungat pentru că a susținut opinii ostile credinței, care au fost, fără îndoială, inspirate de Saul și discipolii săi. Marcion s-a dus în Asia Mică, unde s-a ciocnit cu bisericile creștine locale, care se pare că ar fi fost elchasaite.
A rich ship-owner, Marcion had the practical intelligence of a businessman. His rationality, seduced by Greek philosophy, felt repugnance for the analogical spirit of the midrashim and the Hebrew wordplay that the Greek translations reduced to absurdities.
Bogat armator, Marcion avea inteligența practică a unui om de afaceri. Raționalitatea sa, sedusă de filozofia greacă, a simțit repulsie față de spiritul analogic al midrashim-ului și al jocului de cuvinte ebraice pe care traducerile grecești l-au redus la absurdități.
The bloody and inhuman character of the biblical texts furnished him an argument that was opportunely confirmed by the violence of the Jewish revolts. In place of the latent dualism of the Esseno-Christians, Marcion substituted the irreconcilable character of YHWH, God-creator of a world of war and misery, and a Good God to whom the schools of James, Simon-Cephas, Thomas, Clement and Saul/Paul implicitly referred.
Caracterul sângeros și inuman al textelor biblice i-a oferit un argument care a fost confirmat oportun de violența revoltelor evreiești. În locul dualismului latent al esseno-creștinilor, Marcion a înlocuit caracterul ireconciliabil al lui YHWH, Dumnezeu-creator al unei lumi de război și mizerie și un Dumnezeu bun căruia școlile lui Iacov, Simon-Cefa, Toma, Clement și Saul/Paul s-au referit implicit.
Marcion bet upon anti-Judaism and hostility for the people of the Temple, Jerusalem, the Pharisees and the murderers of the Master of Justice. He supported his doctrine with the help of peremptory reasons and promises of a beautiful future in the Church, but, at the moment of struggle, he insulted the voluntary poverty of the communities: he offered 200,000 sesterces to the Roman Churches in order to subject them to his authority, with an eye on an international federation.
Marcion a pariat pe anti-iudaism și ostilitate pentru oamenii din Templu, Ierusalim, fariseii și ucigașii Stăpânului Justiției. Și-a susținut doctrina cu ajutorul rațiunilor peremptorii și a promisiunilor unui viitor frumos în Biserică, dar, în momentul de luptă, a insultat sărăcia voluntară a comunităților: a oferit 200.000 de sesterți (aprox. 280.000-300.000 de euro astăzi) Bisericilor romane pentru a le supune la autoritatea sa, cu ochii pe o federație internațională.
Marcion was the first to comprehend that Rome, constituting the center of a civilization that was proposed as an example for the whole world, was the axis of gravitation from which Christianity, purified of its barbarity, hoped to radiate a “universal” glory (the word catholicon came into play towards the end of the Second Century and was popularized in the Fifth. Tertullian avowed: “The Hermetic tradition of Marcion has filled the universe.”)
Marcion a fost primul care a înțeles că Roma, constituind centrul unei civilizații care a fost propusă ca exemplu pentru întreaga lume, era axa de gravitație de la care creștinismul, purificat de barbaria sa, spera să radieze o glorie „universală” ( cuvântul catholicon a intrat în joc spre sfârșitul secolului al II-lea și a fost popularizat în al V-lea. Tertulian a declarat: „Tradiția ermetică a lui Marcion a umplut universul.”
Around 140, in the Roman city in which the churches – still Judeo-Christian – were torn by rivalries for power (according to the contemporary novel by Hermas, The Shepherd), Marcion met Cerdon, disciple of Satornilus of Antioch. He [Marcion] composed two works, which were lost or destroyed by the Church.
Pe la 140, în orașul roman în care bisericile – încă iudeo-creștine – erau sfâșiate de rivalitățile pentru putere (conform romanului contemporan al lui Hermas, Păstorul), Marcion l-a întâlnit pe Cerdon, discipolul lui Satornilus al Antiohiei. El [Marcion] a compus două lucrări, care au fost pierdute sau distruse de Biserică.
The Apostolicon was nothing other than a compilation of letters attributed to Saul, Romanized as Paulus. The Evangelion expounded the Good News, the unique Gospel, the Gospel of Paul, to which both the Marcionites and the anti-Marcionites referred. Basing himself on the letters that he re-copied and rewrote by stripping them of their Semitisms, Marcion thus drafted Paul’s evangelic message.
Apostoliconul nu era altceva decât o compilație de scrisori atribuite lui Saul, romanizat ca Paulus. Evanghelionul a expus Vestea Bună, Evanghelia unică, Evanghelia lui Pavel, la care s-au referit atât marcioniții, cât și anti-marcioniții. Bazându-se pe scrisorile pe care le-a recopiat și rescris, dezbrăcându-le de semitisme, Marcion a redactat astfel mesajul evanghelic al lui Pavel.
Resch believed the canonical Gospel attributed to Mark to be the work of Marcion, which was then corrected by the anti-Marcionites.[3] He noted that Jesus’ childhood was not mentioned in it, that the opposition of Jesus to the Torah didn’t possess the least ambiguity, and that the staging of the remarks or logia didn’t break with the conception (common to Judeo-Christianity, Saul/Paul and Marcion) of an angelos-christos incarnated in a being of wisdom, that is, an emanation of the Sophia.
Resch credea că Evanghelia canonică atribuită lui Marcu este opera lui Marcion, care a fost apoi corectată de anti-marcioniți.[3] El a observat că copilăria lui Isus nu era menționată în ea, că opoziția lui Isus față de Tora nu poseda cea mai mică ambiguitate și că punerea în scenă a replicilor sau a logiei nu s-a rupt cu concepția (comună iudeo-creștinismului, lui Saul/Paul și Marcion) a unui înger-christos întrupat într-o ființă a înțelepciunii, adică o emanație a Sophiei (Înţelepciunii).
In the reaction against Marcion, anti-Marcionite prologues were added to the Gospels attributed to Mark, Luke and Matthew. Conceived to combat the idea of the Angel-Messiah, they gave the traits of a historical Roman person to the allegorical material. The Montanist propagandistic narratives about Pilate, Paul and Peter (the Gospel of Nicodemus, the Acts of Paul and Thecla, the Apocalypse of Peter, etc.) contributed to the eventful decor of this drama.
În reacția împotriva lui Marcion, la Evangheliile atribuite lui Marcu, Luca și Matei au fost adăugate prologuri anti-marcionite. Conceput pentru a combate ideea Îngerului-Mesia, ei au dat materialului alegoric trăsăturile unei persoane istorice romane. Narațiunile propagandistice montaniste despre Pilat, Pavel și Petru (Evanghelia lui Nicodim, Faptele lui Pavel și Tecla, Apocalipsa lui Petru etc.) au contribuit la decorul plin de evenimente al acestei drame.
Marcion died around 165, after an adventurous life, in which the journeys of Paul probably marked the backdated milestone. Did he not derive his apostolic legitimacy, everywhere that he presented himself, from the simple assertion that Paul had been present several generations previously?
Marcion a murit în jurul anului 165, după o viață aventuroasă, în care călătoriile lui Pavel au marcat probabil piatra de hotar retrodatată. Oare nu și-a derivat legitimitatea apostolică, oriunde s-a prezentat, din simpla afirmație că Pavel fusese prezent cu câteva generații înainte?
His disciple Apelles followed his work in Rome and Alexandria. He demonstrated the absurdity of the biblical texts in his Syllogisms (lost). He seemed, however, to have broken with the Marcionite doctrine of the two Gods. He admitted only one, a good one, the creator of the angelic world, from which escaped a perverse angel, the Demiurge who inclined all things towards evil.
Discipolul său Apelles i-a urmat munca la Roma și Alexandria. El a demonstrat absurditatea textelor biblice în Sillogismele sale (pierdute). Părea, totuși, să fi rupt cu doctrina marcionită a celor doi dumnezei. A admis doar unul, unul bun, creatorul lumii angelice, din care a scăpat un înger pervers, Demiurgul care a înclinat toate lucrurile spre rău.
Apelles approached the Christianity of the New Prophecy: he gave to Jesus not a simple human appearance, but a real body and the mission to correct the unfortunate work of the Demiurge. His Revelations (lost, if it was not in fact the apocalypse of Paul or Peter) re-transcribed the visions of a prophetess called Philomene. A polemic opposed her to Rhodon, disciple of Tatian.
Apelles s-a apropiat de creștinismul Noii Profeții (montanism): i-a dat lui Iisus nu o simplă înfățișare umană, ci un corp adevărat și misiunea de a corecta opera nefericită a Demiurgului. Apocalipsele sale (pierdute, dacă nu a fost de fapt apocalipsa lui Pavel sau a lui Petru) au retranscris viziunile unei proorociţe numite Filomene. O polemică i-a opus-o lui Rhodon, discipolul lui Tatian.
Marcion invented a Western Christianity, one without a Jewish [i.e., Eastern] past. He rejected the midrashim of the Nazarene and Elchasaite Churches, the elements of which later entered into the Greek Gospels attributed to Matthew, Thomas, James, Andrew and Philip. According to Joseph Turmel,[4] Marcion – using the short notes by Saul – gave to his churches, which were “Catholic” before the advent of Catholicism, a Roman master, a citizen of the town of Tarsus, which was Romanized in 140 or 150.
Marcion a inventat un Creștinism Occidental, unul fără trecut evreiesc [adică, răsăritean]. El a respins midrashim-ul Bisericii Nazarinene și Elchasaite, ale căror elemente au intrat mai târziu în Evangheliile grecești atribuite lui Matei, Toma, Iacov, Andrei și Filip. Potrivit lui Joseph Turmel,[4] Marcion – folosind note scurte ale lui Saul – a dat bisericilor sale, care erau „catolice” înainte de apariția catolicismului, un maestru roman, cetățean al orașului Tars, care a fost romanizat în 140. sau 150.
Marcion’s ascetic renunciation did not contravene the morality of Christianity in its entirety (except for the sects in which Naassene or Barbelite syncretism dominated). The New Prophecy, though it was hostile to Marcionism, abounded in the same practices, if not the same meanings. Marcion refused sexuality, pleasure and even marriage, which he judged propitious for the work of the Demiurge. The New Prophecy limited itself to encouraging detachment from the body to the profit of the spirit.
Renunțarea ascetică a lui Marcion nu a contravenit moralei creștinismului în întregime (cu excepția sectelor în care dominau sincretismul Naassen sau Barbelit). Noua Profeție, deși era ostilă marcionismului, abundă în aceleași practici, dacă nu în aceleași semnificații. Marcion a refuzat sexualitatea, plăcerea și chiar căsătoria, pe care le-a considerat propice pentru munca Demiurgului. Noua Profeție s-a limitat la a încuraja detașarea de corp spre folosul spiritului.
Despite its violent rejection of Judaism, Marcion’s dualism did not yet assume the scandalous character that State Catholic monotheism would imprint upon it. Is an example needed? In his Dialogue with Trypho, Justin the Apologist – a determined anti-Marcionite – gave to his interlocutor a remark that evoked the trouble that the belief in a Good God caused:
“We know your opinion on these subjects, but it seems that what you say is a kind of absolutely unprovable paradox; because your assertion that the Christ was God, pre-existing before all the ages, and deigning to become a man and to be born, not as a man from a man, seems to me not only a paradox but an absurdity. Respond to me at first how you could prove that there is another God alongside the one who is the Creator of all things, and then show me how this God also deigned to be born from a virgin.”[5]
În ciuda respingerii violente a iudaismului, dualismul lui Marcion nu și-a asumat încă caracterul scandalos pe care i-ar fi imprimat monoteismul catolic de stat. Este nevoie de un exemplu? În Dialogul său cu Trifon, Iustin Apologetul – un anti-marcionit hotărât – i-a adresat interlocutorului său o remarcă care a evocat necazul pe care l-a provocat credința într-un Dumnezeu Bun:
„Cunoaștem părerea dumneavoastră despre aceste subiecte, dar se pare că ceea ce spuneți este un fel de paradox absolut de nedemonstrat; pentru că afirmația ta că Hristos a fost Dumnezeu, preexistent înainte de toate veacurile și demnindu-se să devină om și să se nască, nu ca om din om, mi se pare nu doar un paradox, ci o absurditate. Răspunde-mi mai întâi cum ai putea dovedi că există un alt Dumnezeu alături de Cel care este Creatorul tuturor lucrurilor, şi apoi arată-mi cum a considerat demn acest Dumnezeu să se nască dintr-o fecioară.”[5]
Marcion’s missionary activity and his determination to establish non-Jewish and unified Churches everywhere did not, in themselves, offer any reason for disapproval because, under the cover of a special effect proper to the Catholic Church and to all power, the glory taken away from Marcion rained down upon the person of Paul, the sacred “apostle to the Gentiles.”
Activitatea misionară a lui Marcion și hotărârea sa de a înființa pretutindeni Biserici neevreiești și unificate nu au oferit, în sine, niciun motiv de dezaprobare deoarece, sub acoperirea unui efect special propriu Bisericii Catolice și oricărei puteri, gloria luată de la Marcion a plouat asupra persoanei lui Pavel, sacrul „apostol al neamurilor”.
Marcion’s activity displayed such effectiveness that, in 400, there still existed Marcionite churches in Rome, in all of Italy, in Egypt, Palestine, Arabia, Syria, Armenia, Cyprus and even Persia, where Manichaeism developed. He propagated everywhere the unique Gospel inspired by Paul and the appellation adopted by Catholicism: the “Old Testament,” to which he opposed the New Testament, translating in this fashion the expression “New Alliance,” which, according to the manuscripts of Qumran, defined the Church of the Master of Justice.
Activitatea lui Marcion a dovedit o eficacitate atât de mare încât, în anul 400, mai existau biserici marcionite la Roma, în toată Italia, în Egipt, Palestina, Arabia, Siria, Armenia, Cipru și chiar Persia, unde s-a dezvoltat maniheismul. El a propagat peste tot Evanghelia unică inspirată de Pavel și denumirea adoptată de catolicism: „Vechiul Testament”, căruia i s-a opus Noului Testament, traducând în acest mod expresia „Noua Alianță”, care, conform manuscriselor lui Qumran, a definit Biserica Maestrului Justitiei.
Leisegang summarizes the conceptions of Marcion as follows:[6]
“The Gospel of the Christ teaches merciful love, while the Old Testament teaches a malevolent punitive justice. The Christ is the Son of a God of love, and the faith in this God is the essence of Christianity. The history of the whole world, described in the Old Testament, from Adam to Christ, forms an immoral and repulsive drama, staged by a God who created this world, which is as bad as possible and who, departing, could not be better than his lamentable creation.
Leisegang rezumă concepțiile lui Marcion după cum urmează:[6]
„Evanghelia lui Hristos învață iubirea milostivă, în timp ce Vechiul Testament învață o justiție punitivă răuvoitoare. Hristos este Fiul unui Dumnezeu al iubirii, iar credința în acest Dumnezeu este esența creștinismului. Istoria întregii lumi, descrisă în Vechiul Testament, de la Adam până la Hristos, formează o dramă imorală și respingătoare, pusă în scenă de un Dumnezeu care a creat această lume, cât se poate de rea și care, plecând, nu putea fi mai bună decât creația sa lamentabilă.
Thus it is impossible that the Christ is the Son of the creator revealed in the Old Testament. This creator is just and cruel, whereas Jesus is love and kindness personified.
Astfel, este imposibil ca Hristos să fie Fiul Creatorului revelat în Vechiul Testament. Acest creator este drept și crud, în timp ce Isus este iubirea și bunătatea personificate.
Therefore, Jesus is, by his own words, the Son of God. He thus could only be the Son of a God completely different from that of the Old Testament. He is the Son of a Good God, remaining until now unknown to man and a stranger to this universe, because he had absolutely nothing in common with it.
Prin urmare, Isus este, prin propriile sale cuvinte, Fiul lui Dumnezeu. Astfel, El nu putea fi decât Fiul unui Dumnezeu complet diferit de cel al Vechiului Testament. El este Fiul unui Bun Dumnezeu, rămânând până acum necunoscut omului și străin de acest univers, pentru că nu avea absolut nimic în comun cu el.
This God is the Unknown God that Saint Paul announced at the agora of Athens. This God is the father of the Christ.
“The Old Testament lost its quality as the Holy Scriptures of Christianity. It did not know the True God and did not know anything about Jesus. The words of the prophets and the psalms, until then considered to be prophecies relative to the Christ, had to be submitted to a literal reinterpretation, after which they no longer apply to Jesus. The Law and the prophets ended with John the Baptist. John was the last Jewish prophet; like his predecessors, he preached a Demiurge of cruel justice, he knew nothing of the Good God, who remained foreign to all the Jews.
Acest Dumnezeu este Dumnezeul Necunoscut pe care Sfântul Pavel l-a vestit la agora din Atena. Acest Dumnezeu este tatăl lui Hristos.
„Vechiul Testament și-a pierdut calitatea de Sfinte Scripturi ale creștinismului. Nu L-a cunoscut pe Adevăratul Dumnezeu și nu știa nimic despre Isus. Cuvintele profeților și psalmii, considerate până atunci a fi profeții referitoare la Hristos, trebuiau supuse unei reinterpretări literale, după care nu se mai aplică lui Isus. Legea și profeții s-au încheiat cu Ioan Botezătorul. Ioan a fost ultimul profet evreu; ca predecesorii săi, a propovăduit un Demiurg al dreptății crude, nu știa nimic despre Bunul Dumnezeu, care a rămas străin tuturor evreilor.
That this was the case, Jesus himself confirmed it. He [Jesus] did not cease, in his language as well as in his conduct, to violate the Law of the Old Testament, to disobey the God who instituted it. He declared an open war on the doctors of the Law, the scribes and the Pharisees. Jesus welcomed the sinners insofar as he turned away from those who passed for just in the sense of the Old Testament. Jesus showed in last prophet of the Old Testament, John the Baptist, an ignoramus and the subject of scandal. He himself had said that the Son was the only one to know the Father and that, thereafter, all of those who had come before him had known nothing of him, but had preached another God [...]
Isus însuși a confirmat că așa a fost. El [Isus] nu a încetat în limbajul ca şi în comportamentul său să încalce legea Vechiului Testament, să nu asculte de Dumnezeu care l-a creat. El a declarat război deschis împotriva doctorilor al Legii, a cărturarilor și a fariseilor. Isus i-a întâmpinat pe păcătoși, în măsura în care s-a îndepărtat de cei care au primit dreptate conform Vechiului Testament. În ultimul profet al Vechiului Testament, Ioan Botezătorul, Isus a prezentat obiectul ignoranței și scandalului. El însuși a spus că Fiul a fost singurul care l-a cunoscut pe Tatăl, şi că, de aceea toți cei care au venit înaintea Lui nu au știut nimic despre el, ci au propovăduit un alt Dumnezeu [...]
“When Jesus spoke of the bad tree that could only bear bad fruit and the good tree and its good fruit, he understood the bad tree to be the God of the Old Testament, who had only created and could only create what is bad. The good tree, on the other hand, is the Father of the Christ, who can only produce good things. And, by denouncing the stitching of a new piece into an old frock and the putting new wine into old bottles, Jesus expressly prohibited the establishment of any kind of connection between his Gospel and the religion of the Old Testament with its [bad] God.”
„Când Iisus a vorbit despre pomul rău care poate aduce numai roade rele și pomul bun și roadele lui bune, el a înțeles că pomul rău este Dumnezeul Vechiului Testament, care a creat și nu putea crea decât ceea ce este rău. Pomul bun, pe de altă parte, este Tatăl lui Hristos, care poate produce numai lucruri bune. Și, denunțând cusătura unei piese noi într-o hană veche și punerea vinului nou în burdufuri vechi, Isus a interzis în mod expres stabilirea oricărui fel de legătură între Evanghelia sa și religia Vechiului Testament cu Dumnezeul său [rău].”
And when Marcion wrote, “O marvel of marvels, rapture and subject of amazement, one can absolutely not say nor think what surpasses the Gospel, there is nothing to which one can compare it,” he provided the tone for generations of historians for whom Christianity was the product of Greek civilization and had nothing to do with the Jews.
Și când Marcion a scris: „O minune a minunilor, răpire și subiect de uimire, nu se poate spune și nici nu se poate gândi ceea ce depășește Evanghelia, nu există nimic cu care să se poată compara”, el a oferit tonul pentru generații de istorici pentru care Creștinismul era produsul civilizației grecești și nu avea nimic de-a face cu evreii.
Nevertheless, Marcion stirred up a lively disapproval in his lifetime. Is it necessary to point out his authoritarianism, his extreme rigor, the envy of the other Church leaders, or the hatred of the Judeo-Christians whose anti-Judaism did not imply a rejection of the Bible?
Cu toate acestea, Marcion a stârnit o dezaprobare vie în timpul vieții sale. Este necesar să subliniem autoritarismul său, rigoarea sa extremă, invidia celorlalți conducători ai Bisericii sau ura față de iudeo-creștinii al căror anti-iudaism nu presupunea o respingere a Bibliei?
The response [to this question] resides in the reactions and polemics engendered by his theses. Against them were drafted Gospels and Acts that reported that Jesus was a Jewish agitator, put to death by the Jews, certainly, but nourished by the milk of biblical wisdom. The Gospel placed under the name of Luke detailed the childhood of the Christ, a man born from a woman, even if the sperma was called pneuma, “Spirit.”
Paul, the Marcionite apostle, penetrated into the anti-Marcionite texts that attested to his “veritable existence.” Thus, the Acts of the Apostles, a novel that presented itself as a historical chronicle, reconciled the apostles Simon-Peter and Paul.[7]
Răspunsul [la această întrebare] rezidă în reacțiile și polemicile generate de tezele sale. Împotriva lor au fost redactate Evanghelii și Fapte care relatau că Isus a fost un agitator evreu, omorât de evrei, cu siguranță, dar hrănit cu laptele înțelepciunii biblice. Evanghelia pusă sub numele de Luca detaliază copilăria lui Hristos, un bărbat născut dintr-o femeie, chiar dacă sperma a fost numită pneuma, „Spirit”.
Pavel, apostolul marcionit, a pătruns în textele anti-marcionite care atestau „adevărata lui existență”. Astfel, Faptele Apostolilor, un roman care s-a prezentat ca o cronică istorică, i-a împăcat pe apostolii Simon-Petru și Pavel[7].
Other letters by Paul were written: the so-called “pastorals.” Joseph Turmel has established that the letters of Ignatius of Antioch – the same ones that tradition cites as the [first] appearance of the word “Catholic” – revealed the existence of a Marcionite version (135, at the earliest), which was revised around 190-210 by another bishop of Antioch, Theophilus, who, despite his hostility to Marcion, complacently expounded upon the inspiration of the Novum Testamentum.[8]
Au fost scrise și alte scrisori ale lui Pavel: așa-numitele „pastorale”. Joseph Turmel a stabilit că scrisorile lui Ignatie al Antiohiei – aceleași pe care tradiția le citează ca [prima] apariție a cuvântului „catolic” – au relevat existența unei versiuni marcionite (135, cel mai devreme), care a fost revizuită în jurul 190-210 de către un alt episcop al Antiohiei, Teofil, care, în ciuda ostilității sale față de Marcion, a expus cu multă satisfacție inspirația Novum Testamentum.[8]
This Theophilus did not hesitate to speak of the letters of Paul as the “holy and divine Word,” but not without preliminarily ridding them of their Marcionite expressions. He also borrowed from Theodotus the notion of the trinity and undertook the “harmonization of the Gospels, which thus appeared to him nearly deprived of harmony,” as Deschner remarks.[9]
In order to demolish Marcion, Theophilus was joined by Denyse of Corinth, Philippe of Gortyn, Hippolytus of Rome, Clement of Alexandria, Irenaeus of Lyon, Justin the Apologist, Bardaisan of Edessa, Tertullian, Rhodon and Modestus. These were mostly men who enjoyed a certain power as leaders of Christian communities.
Acest Teofil nu a ezitat să vorbească despre scrisorile lui Pavel ca despre „Cuvântul sfânt și dumnezeiesc”, dar nu fără a le scăpa în prealabil de expresiile lor marcionite. De asemenea, el a împrumutat de la Teodot noțiunea de trinitate și a întreprins „armonizarea Evangheliilor, care astfel i se părea aproape lipsită de armonie”, după cum remarcă Deschner.[9]
Pentru a-l dărâma pe Marcion, lui Teofil i s-au alăturat Denyse de Corint, Filip de Gortyn, Hippolit de Roma, Clement de Alexandria, Irineu de Lyon, Iustin Apologetul, Bardaisan de Edessa, Tertulian, Rhodon și Modestus. Aceștia erau în mare parte bărbați care se bucurau de o anumită putere ca lideri ai comunităților creștine.
But the worst enemy of Marcion was Marcion himself. How could a founder of Churches, engaged in politics and temporal and spiritual affairs, hope to build the power of God upon the foundations of a world that he condemned because it was the work of a Demiurge, a bloody and pernicious God? How could he succeed in establishing a Universal Church in an odious society, which simple faith invited one to renounce right away? And to which authority could a bishop go to durably legitimate a Jesus who had not lived the life of the humble people whom he ruled?
Dar cel mai mare dușman al lui Marcion a fost Marcion însuși. Cum ar putea un fondator de Biserici, angajat în politică și în treburile temporale și spirituale, să spere să construiască puterea lui Dumnezeu pe temelia unei lumi pe care a condamnat-o pentru că era opera unui Demiurg, un Dumnezeu sângeros și dăunător? Cum ar putea el reuși să întemeieze o Biserică Universală într-o societate odioasă, care invita să se lepede de o simplă credinţă imediat? Și la care autoritate ar putea să meargă un episcop pentru a-l legitima în mod durabil pe un Iisus care nu a trăit viața poporului umil pe care îl conducea?
By breaking with Jewish mythology, did not Marcion remove his credit from a Christianity that was completely borrowed from biblical exegeses? Justin understood this quite well when he condemned Marcion and explained to Trypho that – the Jews having lost the key to its interpretation – the Bible thenceforth belonged to the Christians, who were the only ones in a position to confer upon it its true meaning.
Rupând cu mitologia evreiască, nu și-a îndepărtat Marcion creditul de la un creștinism care a fost împrumutat complet din exegezele biblice? Iustin a înțeles destul de bine acest lucru când l-a condamnat pe Marcion și i-a explicat lui Trifon că – evreii au pierdut cheia interpretării ei – Biblia aparținea de atunci creștinilor, care erau singurii în măsură să-i confere adevăratul ei sens.
Irenaeus, the Bishop of Lyon, had no sympathy for the inventor of Paul; his Epideixis explained Christian doctrine on the basis of biblical prophecies. Neither did Tertullian, though he was close to the one who called marriage trash and an obscenity. Because, if Marcion, despite his dualism, was not a Gnostic – for him, faith (pistsis) took precedence over gnosis, and adhesion to Christ was not founded upon knowledge (gnosis) – he nevertheless stripped the martyrdom of Jesus of its penitential meaning when he separated it from the tradition of Isaiah and the [other] biblical prophets.
Irineu, episcopul de Lyon, nu avea nicio simpatie pentru inventatorul lui Pavel; în a sa Epideixis a explicat doctrina creștină pe baza profețiilor biblice. Nici Tertulian, deși era aproape de cel care numea căsătoria gunoi și obscenitate. Pentru că, dacă Marcion, în ciuda dualismului său, nu a fost un gnostic – pentru el, credința (pistsis) avea întâietate față de gnoză, iar aderarea la Hristos nu s-a întemeiat pe cunoaștere (gnoză) – el a dezbrăcat totuși martiriul lui Isus de sensul său penitențial atunci când a separat-o de tradiția lui Isaia și de [ceilalți] profeți biblici.
Therefore, deprived of the sacrificial model of the man dead upon the cross, the Church lost meaning and usefulness.
Prin urmare, lipsită de modelul jertfelnic al omului mort pe cruce, Biserica (eretică lansată de Marcion) și-a pierdut sensul și utilitatea.
[1] W. H. Frend, Martyrdom and Persecution, Oxford, 1965, pp. 222 sq.
[2] E. Harnack, Marcion. Das Evangelium vom fremde Gott, Leipzig, 1921.
[3] H. Resche, Die Werkstatt des Marcusevangelisten, Jena, 1924.
[4] J. Turmel, Histoire des dogmas, Paris, 1931-1933.
[5] Cited by M. de Chambrun-Ruspoli, Le Retour du Phénix, op. cit., p. 69.
[6] Leisegang, La Gnose, op. cit., pp. 187 sq.
[7] A. Huck, Synopsis of the First Three Gospels, 1936.
[8] J. Turmel, op. cit.
[9] K. Deschner, III, p. 75.
(Published by Fayard in 1993. Translated from the French by NOT BORED! April
2013. All footnotes by the author.)
To Contact NOT BORED!
https://lust-for-life.org/Lust-For-Life/ResistanceToChristianity/ResistanceToChristianity-TOC.htm
FINAL
Comentarii
Trimiteți un comentariu