CE CĂRŢI ACCEPTAU CREŞTINII ÎN SECOLUL II-IV? (Broşură)

 

CE CĂRŢI ACCEPTAU CREŞTINII ÎN SECOLUL II-IV?

 

Codexul (codicele) - manuscris în formă de carte - este o invenţie mai veche, la început cartea fiind un sul rotit sau împăturit în formă de acordeon (de exemplu cartea De bello galico), mai târziu aducându-se la o formă mai practică, adică în separarea filelor. Această formă mai practică a cărţii se spune că a fost inventată de către creştini.

În lista faimoaselor codice antice având textul Noului Tesatment, putem aminti Codex Sahidicus (conţine numai Noul Testament), Codex Sinaiticus, Codex Alexandrinus, Codex Tiberianses, Codex Vaticanus, Codex Borgianus, Codex Washigtonensis (Galileicum) şi altele.

La ora actuală cele mai vechi Biblii ce conţin atât Noul Testament cât şi Vechiul Testament sunt Codex Sinaiticus şi Codex Vaticanus, finalizate după Conciliul de la Niceea (ambele din secolul IV, între ele fiind un interval de circa cc. 50 de ani, după aprecierea unora).

 

Exemplarele textelor Noului Testament păstrate din secolul II, precum şi comentariile legate de ele, ne fac o idee despre ce cărţi citeau creştinii ca şi scrieri sfinte, inspirate de Dumnezeu.

O Biblie completă din secolul II nu ni s-a păstrat, însă există un manuscris sahidic coptic din Egipt, scris pe la finele secolului II, care conţine toate cărţile Noului Testament, în forma pe care o avem noi astăzi. Această formă a fost recomandată şi de Athanasie (sec III-IV), episcop din Alexandria, care arată o continuitate a canonului biblic, deşi unii aveau câteva păreri diferite.

 

Oricine alegea numai una dintre cele patru Evanghelii - de exemplu, Marcion a folosit numai Evanghelia după Luca, după cum alţi de seama lui au folosit numai Evanghelia după Ioan - sau oricine includea şi alte evanghelii (de exemplu, Evanghelia după Petru sau pe aceea după Toma), acela putea cădea în extreme, după cum se arată despre cei ce făceau acest lucru, ajungând la concluzii greşite în ceea ce priveşte adevărata credinţă.

 

Mărturia din Canonul Muratorian

Canonul biblic (sau canonul Scripturii) este lista cărților considerate a constitui Biblia.

Canonul Muratorian poartă numele învăţatului L. A. Muratori, care a descoperit-o în secolul al XVIII-lea într-o bibliotecă din Milano. Manuscrisul care conţine o listă a cărţilor Bibliei din Noul Testament, a fost produs (copiat) în secolul al VIII-lea, dar lista în sine pare să fi fost scrisă sau tradusă de fapt la Roma, spre sfârşitul secolului al II-lea. Textul este formulat într-o latină barbară, probabl fiind o traducere a unui autor grec ce nu ştia bine latina clasică, ceea ce face ca anumite formulări să fie greoaie de înţeles şi redat. Din păcate prima parte lipseşte şi continuă de la prezntarea Evangheliei după Marcu. Documentul discută cărțile Bibliei și ale Noului Testament în patru părți.

Acest Canon, include informaţii de la toate cele treisprezece epistole scrise de apostolul Pavel. Autorul canonului respinge explicit epistola „către laodiceeni” şi pe cea „către alexandrini”, întrucât amândouă au fost „născocite în numele lui Pavel pentru a răspândi erezia lui Marcion (80-165 AD).” Acestea, se spune printr-o imagine memorabilă, „nu pot fi primite în Biserica Universală la fel cum fierea nu poate fi amestecată cu mierea”.

A se observa că „nu pot fi primite” înseamnă că ele n-ar fi trebuit citite ca şi cărţi credibile sau duse în biserici.

Lista se încheie cu menţionarea unor cărţi respinse, la fel de periculoase: „Nu se acceptă nimic de Arsinous sau Valentinus sau Miltiades, care au scris şi o nouă carte de psalmi pentru Marcion, împreună cu Basilides, părintele asiatic al catafrigienilor (montaniştilor)…”

 

Despre Apocalipsa lui Ioan și o aşazisă Apocalipsă a lui Petru, autorul scrie despre acestea, că unii nu vor să le citească. Nu ştim exact despre ce versiune a Cărţii Apocalipsei este vorba, deoarece existau două versiuni a Cărţii Apocalipsei după Ioan, pe care un autor din Orientul Mijlociu din secolul VI-VII le-a comparat una cu alta. Evident că una era falsificată şi cei care nu cunoşteau acest aspect şi aveau în posesie doar varianta falsificată, nu o puteau accepta. Posibil aceasta este cauza şi la Epistola către Evrei şi la căteva cărţi biblice din Noul Testament omise intenţionat sau nu.

Cartea Păstorul lui Hermas, considerată scriptură inspirată de unii – de fapt un fals scris de Hermas, fratele episcopului decedat de la Roma, n-o recomandă ca lectură publică în biserici, deoarece autorul ei nu este nici apostol, nici profet. Cartea a fost scrisă ca o dovadă că a fost iertat de Dumnezeu, după ce a fugit de persecuţie şi posibil chiar dezis de creştinism, fiind în fond o născocire a unui curvar afemeiat, un creştin fals, prin care îşi dorea să justifice pretenţia la scaunul episcopal, rămas vacant după martirajul fratelui său.

 

Documentul pare să fi fost copiat şi tradus cu repeziciune, căci a uitat să menţioneze despre Prima epistolă a lui Petru, A doua epistolă a lui Petru, A doua epistolă a lui Ioan şi Epistola lui Iacov (Westcott, „Canonul Noului Testament) care toate sunt incluse în listele vechi, cum ar într-o cateheză baptismală a lui Chiril al Ierusalimului în jurul anului 350, apărând la Eusebiu al Cesareei, un contemporana acestuia şi la Origen. În Istoria bisericească Eusebiu face trimitere la un catalog al cărţilor celor două Testamente, aflat la Origen (sec II-IV). (După opinia lui Brakke)

 

Importanţă

Documentul Muartorian clarifică faptul că pozițiile creştinilor pocăiţi despre Scripturi este corectă, care presupun că deşi au existat tentative de strecurarea a cărţilor apocrife, în Biserica lui Dumnezeu nu au existat mai multe texte apocrife în canon, care să fi fost omise abia ulterior la Conciliul de la Niceea în 325. Documentul confirmă că canonizarea, care stă la baza zilelor noastre, a fost deja stabilită în secolul al II-lea şi nu se permitea ca orice scriere să fie citită în biserici şi chiar dacă au existat tentative de a pune anumite cărţi apocrife în Biblie, ele au fost înlăturate ulterior.

 

Scrisoarea festivă Nr 39 din anul 366 a lui Atanasie este primul document la îndemână care listează cele 27 de cărţi ale Noului Testament, cu termenul κανονιζόμενα (în traducere din greacă „canonizate”) folosit special pentru cărţile care formează cele două Testamente biblice.

Prin el ni se oferă cele 22 de cărţi ale Vechilui Testament, transmise  aşa cum se regăseau la evrei în acea vreme: Geneză, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua Navi, Judecători, Rut, Regi – prima şi a doua socotite ca una, a treia şi a patra socotite ca una, cele două cărţi ale Paralipomenelor - Întâmplări din vremile de altădată sau simplu a Cronicilor socotite ca una, Psalmi, Proverbe, Ecclesiast, Cântarea Cântărilor, Iov, cei 12 profeţi, socotiţi ca o singură carte, Isaia, Ieremia, Baruh (eliminată ulterior), Plângerile lui Ieremia şi Epistola lui Ieremia, Ezechiel şi Daniel.

Lista cu Noul Testament conţine: cele patru evanghelii: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele Apostolilor şi cele 7 epistole zise universale (gr. catolice) (în textul grec este adăugat şi „ale apostolilor”): Iacob, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan şi una a lui Iuda, cele 14 ale lui Pavel, scrieri ordonate astfel: Romani, 2 către Corinteni, Evrei (în textul grec plasat după Tesalonicieni), Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, două către Tesalonicieni, două către Timotei, Tit, Filimon, Apocalipsa (în textul grec: „Apocalipsa lui Ioan”).

Athanasie ţine să precizeze că toate aceste cărţi sunt „sursele mântuirii” care anunţă „învăţătura credinţei” şi „la care nimeni să nu adauge nici să înlăture ceva”.

 

Tradiţia citiri Sfintelor Scripturi în poporul lui Dumnezeu

 

Ezra a citit in carte de dimineata pana la amiaza, pe locul deschis dinaintea portii apelor, in fata barbatilor si femeilor si in fata celor ce erau in stare s-o inteleaga. Tot poporul a fost cu luare aminte la citirea cartii Legii. (Neem 8:3)

La fel apostolul Pavel -  chemat să fie apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:1) - susține că are Duhul lui Dumnezeu (1Cor.7:40) şi vorbeşte ca un trimis împuternicit (în numele lui Dumnezeu 2Cor.5:20) şi a lui Christos, scrisorile sale transmiţând cu fidelitate evanghelia, care din această perspectivă divină a soliei, să fie citite de toate Bisericile (cf. Col 4:16).

-  După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea.

 

În final întreabă-te: Se citeşte Sfânta Scriptură în Biserica din care faci parte? Cât şi cum se face?