Un D-zeu al iubirii sau unul ca Moloh?

 

AVEM NOI ÎNTR-ADEVĂR UN D-ZEU AL DRAGOSTEI, MILEI, ÎNDURĂRII ŞI DREPTĂŢII?

 

Cineva mi-a trimis un material video despre visul unui om care şi-a văzut ambii părinţi în chinurile iadului, deoarece aceştia au refuzat să se pocăiască, deşi el i-a avertizat. Ulterior am postat acest video - de pe yt - pe această pagină de pe fb. şi au fost foarte multe comentarii. În legătură cu acest material aş dori să trecem în revistă următoarele adevăruri biblice.

 

CE SFINŢEŞTE?

“Sfinţeşte-i prin adevăr: cuvântul tău adevăr este.” Ioan 17:17

Dacă scopul unui creştin, este sfinţirea prin adevăr, promovăm noi creştinii într-adevăr un Dumnezeu al dragostei, conform ADEVĂRULUI SFINŢITOR?

 

PRIN ADEVĂRUL SFINŢITOR AL LUI DUMNEZEU NI SE SPUNE CLAR ŞI CUPRINZĂTOR ASTFEL:

 

DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE

Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.

1Ioan 4:8.

 

D-ZEU MAI ESTE: 'MILOSTIV, ÎNDURĂTOR ŞI DREPT'

 

    Celui fara prihana ii rasare o lumina in intuneric, El este milostiv, indurator si drept. (Ps.112:4)

    Domnul este milostiv si drept, si Dumnezeul nostru este plin de indurare. (Ps.116:5)

    Domnul este drept in toate caile Lui si milostiv in toate faptele Lui. (Ps.145:17)

 

DACĂ DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE, MILĂ, ÎNDURARE ŞI DREPTATE,

CUM SE POT ARMONIZA IUBIREA, MILA, ÎNDURAREA ŞI DREPTATEA CU UN LOC DE CHIN VEŞNIC?

 

Este Dumnezeu “un Dumnezeu al dragostei, milei, îndurării şi dreptăţii”, chiar şi atunci când pedepseşte? Cum merg dragostea, mila, îndurarea şi dreptatea mână în mână?

 

Sunt aceaste caracteristici nobile adevărate pe toate planurile? Dacă răspunsul este un da, atunci, de ce să-l promovăm pe Dumnezeu, ca pe un alt "Moloh"?

 

Cine a fost Moloh?

'Moloh' – Descrierea lui din Biblie

 

    Sa nu dai pe niciunul din copiii tai ca sa fie adus jertfa lui Moloh si sa nu pangaresti Numele Dumnezeului tau. Eu sunt Domnul. (Lev.18:21)

    "Spune copiilor lui Israel: "Daca un om dintre copiii lui Israel sau dintre strainii care locuiesc in Israel da lui Moloh pe unul din copiii lui, omul acela sa fie pedepsit cu moartea: poporul din tara sa-l ucida cu pietre. (Lev.20:2)

    Si Eu Imi voi intoarce fata impotriva omului aceluia si-l voi nimici din mijlocul poporului sau, pentru ca a dat lui Moloh pe unul din copiii sai, a spurcat Locasul Meu cel Sfant si a necinstit Numele Meu cel sfant. (Lev.20:3)

    Daca poporul tarii inchide ochii fata de omul acela, care da lui Moloh copii de ai sai, si nu-l omoara, (Lev.20:4)

    Imi voi intoarce Eu fata impotriva omului aceluia si impotriva familiei lui si-l voi nimici din mijlocul poporului lui, impreuna cu toti cei ce curvesc ca el cu Moloh. (Lev.20:5)

    Imparatul a pangarit Tofetul in valea fiilor lui Hinom, ca nimeni sa nu-si mai treaca fiul sau fiica prin foc in cinstea lui Moloh. (2Reg.23:10)

    Ati purtat cortul lui Moloh si chipul stelei zeului Remfan, chipurile acelea pe care le-ati facut ca sa va inchinati lor! De aceea va voi stramuta dincolo de Babilon." (Fapt.7:43)

 

Moloh era dumnezeul scârbos al amoniţilor, un popor păgân. În ceea ce privește idolatria închinătorii la Moloh, i se aduceau jertfe umane, în special copii, întâi născuţii dintre băieţi ţi fete. Barbaria închinării consta în arderea lor prin foc – jertfele de acest fel fiind răspândite în lumea antică. În cultura greco-romană acestui d-zeu sinistru i se spunea Kronos, care înghiţea copii.

 

În perioada de glorie greco-romană celţii şi cartaginezii – care au emigrat din Tir – erau criticaţi aspru pentru că s-au angajat în sacrificii de copii. Cartaginezii au trebuit să renunțe la practică după ce grecii i-au învins în bătălia de la Himera (480 î.Hr.). Apoi romanii i-au învins pe celţi şi au cerut acestora să sisteze sacrificiile umane.

 

„Fenicienii și mai ales cartaginezii se închină lui Kronos; dacă doresc să realizeze ceva mare, ei dedică un copil de-al lor și, în caz de succes, îl sacrifică zeului. Printre ele se află o statuie de bronz a lui Kronos, care stă în picioare, cu brațele deschise și palmele mâinilor îndreptate în sus, deasupra unui braț de bronz pe care este ars copilul. Când flăcările ajung în corp, membrele victimei se înțepenesc și gura încordată aproape că pare că râde până când, cu un ultim spasm, copilul cade în brazier.” -  Cleitarchus, istoric din sec. al treilea î.Hr. al lui Alexandru cel Mare

 

Istoricul grec Diodorus Siculus din secolul I î.Hr. scrie că, atunci când cartaginezii au fost asediați de Agatocle din Siracuza în 310 î.Hr., cartaginezii au răspuns sacrificând un număr mare de copii conform unui vechi obicei pe care îl abandonaseră:

 

„Ei au susținut, de asemenea, că Kronos s-a întors împotriva lor, întrucât în ​​vremurile trecute fuseseră obișnuiți să-i sacrifice acestui zeu pe cel mai nobil dintre fiii lor, dar mai recent, cumpărând și hrănind în secret copii, i-au trimis pe aceștia la jertfă; iar când s-a făcut o investigație, s-a descoperit că unii dintre cei care fuseseră sacrificați au fost înlocuiți prin furtiș. ... În zelul lor de a remedia omisiunea, au ales două sute dintre cei mai nobili copii și i-au sacrificat public; iar alţii care erau bănuiţi s-au sacrificat de bunăvoie, în număr nu mai puţin de trei sute. Era în oraș o imagine de bronz a lui Cronos, care își întindea mâinile, cu palmele în sus și înclina spre pământ, astfel încât fiecare dintre copii, când era așezat pe ea, se rostogolea și cădea într-un fel de groapă deschisă, plină de foc.”

 

În Bibliotheca, Diodor mai susține că cartaginezii bogați ar cumpăra copii sclavi pentru a-i oferi în locul propriilor copii.

 

Scriitorul Plutarh (c. 46–120 d.Hr.) menționează și această practică:

 

„ ... cu deplină cunoaștere și înțelegere ei înșiși își ofereau proprii copii, iar cei care nu aveau copii cumpărau micuți de la oameni săraci și le tăiau gâtul de parcă ar fi atât de mulți miei sau păsări tinere; între timp mama stătea alături fără lacrimă sau geamăt; dar dacă scotea un singur geamăt sau lăsa să cadă o singură lacrimă, trebuia să renunțe la bani și copilul ei a fost totuși sacrificat; și toată zona dinaintea statuii a fost umplută de un zgomot puternic de flaut și tobe, astfel încât strigătele de bocete să nu ajungă la urechile oamenilor.”

 

Practica mai exista în primele secole e.n. Apologetul creștin Tertulian, în jurul anului 200 e.n., afirmă că, deși preoții păgâni care sacrificau copii fuseseră răstigniți de un procurator roman, „acea crimă sacră persistă în secret”. Un alt scriitor creștin, Minucius Felix, susține că femeile punice și-au avortat copiii ca formă de sacrificiu.

 

Păgânii făceau acest ritual din două motive:

-      Ca să le meargă bine la începutul unei afaceri, construcţii sau acţiune

-      Dacă au păcătuit împotriva zeului – copii se aduceau ca jertfă pentru păcatele adulţilor

 

Când prin această filieră ideologică păgână i-au fost oferite sacrificii umane lui Yehowah, Dumnezeu evreilor, El a trimis pe profeții Săi prin care a dezaprobat-o și au denunțat-o pentru că a fost introdusă din afară, împotriva prescripţiilor clare din Legea lui Moise. Practica a fost o imitaţie a unui cult păgân şi din cauza barbarităţii sale, evreii au fost aspru pedepsiţi, până la expulzarea din ţara lor natală.

 

Un îndemn la cugetare

 

Dacă Dumnezeu n-a putut privi de bine o practică care arunca pe copii în foc în cinstea zeilor – indiferent dacă era o jertfă pentru păcate adusă chiar Lui Însuşi de către evrei, cum ar putea privi ca fiind corectă, chinuirea veşnică a unui om şi încă în foc, cel mai dureros chin?

 

-      De fapt, oare nu cumva îl dezonorează pe Dumnezeul dragostei, milei, îndurării și al dreptății învățătura despre un iad sau un infern în care sunt chinuiți oamenii etern cu foc?

-      Cum poate fi Dumnezeu dragoste (1Ioan 4:8), dacă chinuie veșnic sufletele oamenilor?

-      Care părinte iubitor ar face așa ceva, cu acei copii care i-au greşit?

-      Vi se pare corect ca Dumnezeu pentru păcate făcute timp de 70, 80 de ani să dea ca pedeapsă o chinuire eternă? Chiar şi în cele mai grele condamnări, ele au un final, fie prin aplicarea pedepsei cu moartea, fie prin finalul anilor de detenţie. De ce ar fi Dumnezeu mai barbar?

-      Vi se pare corect ca Dumnezeul luminilor să colaboreze cu Diavolul întunericului și să-l pună pe acesta să-i chinuie pe oameni?

-      Ar putea Dumnezeul Adevărului să colaboreze cu Dumnezeul Minciunii, dacă Biblia arată că însuși Satan va fi nimicit (Romani 16:20; Evrei 2:14)?

-      Câţi dintre cei condamnaţi astfel la chin veşnic ştiind asta nu l-ar insulta pe Dumnezeu clipă de clipă pentru ceea ce li se face? Nu s-ar perpetua astfel păcatul la nesfârşit, pe când Dumnezeu doreşte ca păcatul să dispară definitiv pentru totdeauna?

 

ADEVĂRUL CARE SFINŢEŞTE ARATĂ CLAR: Neghina şi rolul ei

Nu vi se pare posibil ca învățătura despre un loc de chin etern  să vină chiar de la Diavol, pentru a arunca un motiv de ocară asupra Tatălui nostru iubitor, milos, îndurător şi drept? Aoare acea neghină care s-a strecurat alături de grâu şi despre care Domnul Isus ne-a avertizat, n-a promovat o învățătură  falsă de la Diavolul, tatăl minciunii (Ioan 8:44).

De unde a apărut 'neghina' şi cum? Ce rol a avut şi are neghina?

    Dar, pe cand dormeau oamenii, a venit vrajmasul lui, a semanat neghina intre grau si a plecat. (Mat.13:25)

    Cand au rasarit firele de grau si au facut rod, a iesit la iveala si neghina. (Mat.13:26)

    Robii stapanului casei au venit si i-au zis: "Doamne, n-ai semanat samanta buna in tarina ta? De unde are, dar, neghina?" (Mat.13:27)

    "Nu", le-a zis el, "ca nu cumva, smulgand neghina, sa smulgeti si graul impreuna cu ea. (Mat.13:29)

    Lasati-le sa creasca amandoua impreuna pana la seceris; si, la vremea secerisului, voi spune seceratorilor: "Smulgeti intai neghina si legati-o in snopi, ca s-o ardem, iar graul strangeti-l in granarul meu." (Mat.13:30)

    Atunci Isus a dat drumul noroadelor si a intrat in casa. Ucenicii Lui s-au apropiat de El si I-au zis: "Talcuieste-ne pilda cu neghina din tarina." (Mat.13:36)

    Tarina este lumea; samanta buna sunt fiii Imparatiei; neghina sunt fiii celui rau. (Mat.13:38)

    Deci, cum se smulge neghina si se arde in foc, asa va fi si la sfarsitul veacului. (Mat.13:40)

 

 

Întreabă-te, până ce nu este prea târziu:

·        Cum ți-ai însușit concepția despre moarte și pedeapsa adevărată: pe baza părerilor oamenilor, din vise sau a Cuvântului lui Dumnezeu?

·        Crezi că este important să ști adevărul despre starea morților și pedeapsa adevărată, având în vedere că minciuna vine de la Diavol, tatăl minciunii şi înşelării?

·        Ce ar trebui să faci pentru ca convingerile tale despre starea morților și pedeapsa adevărată să fie bazate pe adevăr (Ioan 17:17, Iov 13:7,9)?

·        Învață religia din care faci parte adevărul despre starea morților și pedeapsa adevărată? Ştiai că conform Bibliei morții sunt fără o viață conştientă până la înviere şi că tocmai de aceea Biblia vorbește de învierea morților (Ioan 5:28,29)?

·        Te-ai întrebat vreo-dată ce rost are învierea dacă ei sunt vii pe undeva, unii în rai și alții în chinuri aruncaţi în iadul de foc?

·        Ştiai că unii dintre traducători din perioada medievală au mers până acolo încât au falsificat Cuvântul lui Dumnezeu, spunând de fapt ceea ce Biblia originală nu spune? Ţi-au spus cei din biserica din care faci parte, că din păcate, în antichitate s-au modificat anumite pasaje biblice pentru a sprijini anumite păreri geşite?

·        Ştiai de exemplu, că textul original din Luca 23:43 era "Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu mine în rai" cum este în Biblia Vaticanus, Biblia Aramaică şi alte surse biblice? Domnul Isus n-a fost în rai în cele trei zile, ci în mormânt, cum o spune El însuşi: "Nu ma tine", i-a zis Isus, "caci inca nu M-am suit la Tatal Meu. Ci, du-te la fratii Mei si spune-le ca Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru." (Ioan.20:17) Sau, îţi poţi imagina raiul fără Dumnezeu Tatăl?

·        Ştiai că fraza „şi nu pot ucide sufletul” din Matei 10:28 nu aşa suna pe timpul lui Iustin Martirul (100-165), Tertullian (155 -220), sau Clement Alexandrinul? Acest text suna altfel în prima sa parte: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, și, după aceea, nu mai pot face nimic; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” Sau crezi că Dumnezeu n-ar putea face să piară şi sufletul definitiv? Atenţie la texte falsificate! Ştiai că încă nu s-a găsit nici un manuscris al Bibliei din secolele I-III care să conţină textul din Luca 16:19-31?

 

Subiectul este foarte important, de aceea necesită o atenţie deosebită. Dumnezeu nu scuză păcătoșii, ci îi invită să se pocăiască, scăpând astfel - prin înviere - de plata păcatului: moartea. Singura speranţă pentru cei morţi este învierea şi apoi sufletul va putea trăi veşnic, dacă nu va fi aruncat la gheena focului ca să fie distrus împreună cu trupul, dacă nu s-a pocăit atât timp cât a trăit, făcând fapte vrednice de pocăinţâ.

 

Acest adevăr la început poate te va mânia, dar pe urmă te va elibera, dacă iubeşti adevărul şi vei medita la el cu smerenie. Căci cine ar putea să îşi chinuie până la nesfârşit victimele şi încă în foc (cea mai gravă tortură), decât un individ care nu mai are simţul dragostei, milei, al îndurării şi dreptăţii – care arată lipsă de discernământ? Şi Dumnezeu nu este aşa, glorie lui în veci, amin! Însă cine îl prezintă aşa, are grave probleme, atât cu inima, cât şi cu capul (gândirea)!

Dar ce se întâmplă dacă cineva respinge o astfel de iubire imensă, dacă nu este chin etern în iad şi nimeni nu va fi chinuit veşnic? Va fi iertat? Nu. Păcatul lui nu va fi ispăşit şi va rămâne fără drept la viaţă veşnică, “nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36). Căci plata păcatului este moartea veşnică şi nu chinul veşnic. La judecată va fi condamnat la moarte eternă şi sentinţa va fi definitivă, irevocabilă şi eternă. Pedeapsa aceasta (ca să nu vezi viaţa eternă) este suficientă. Deci fiecare trebuie să ne gândim bine, ce fel de Dumnezeu promovăm...

Mărit să fie Dumnezeul dreptăţii, milei, adevărului şi iubirii, şi Fiul său! Acest Dumnezeu să vă binecuvânteze, prin Fiul său, luminându-va inima şi mintea, să fiţi asemenea lui (Ioan 3:16) şi nu semănând cu cei care l-au inventat pe Moloh şi natura dementă a cultului de foc.