Neinspiraţie dovedită (Carte)

 

Ellen White și contrafacerea istoriei

    

 

       Cu siguranță vă aduceți aminte ( cei care mai sunteți sau nu adventiști ) de avertizarea „părintească” a celor din biserică la adresa celor mai sceptici dintre fiii ei, a căror credință în scrierile „inspirate” ale Ellenei White se vede la un moment dat clătinată: „ mai întâi vă pierdeți credința în scrierile EGW, iar după o vreme vă pierdeți chiar credința în biblie. Cine renunță la Ellen White, va renunța într-un târziu și la biblie”. Ei bine, trebuie să recunosc personal că o astfel de avertizare ( și profeție ) este cât se poate de adevărată. Mi-am pierdut iremediabil credința în inspirația plenară, verbală a așa-numitului spirit profetic și a ineranței bibliei. Dar este această pierdere a credinței doar rezultatul unei simple atitudini rebele, nonconformiste față de „spiritul profetic ” și biblie sau dimpotrivă, ea a venit ca urmare a cercetării serioase a dovezilor? Cu alte cuvinte, poți să mai continui să crezi orbește ceea ce ți se dovedește cu vârf și îndesat a fi … o MINCIUNĂ? Sau scepticismul este rezultatul logic al confruntării dintre mit, legendă și realitatea istorică? Articolul care urmează prezintă argumente puternice, istorice/ biografice care demolează pentru totdeauna ideea ineranței și fidelității față de adevăr ale „spiritului profetic”. Nu voi vorbi aici despre biblie, în primul rând deoarece timpul și spațiul sunt limitate și în al doilea rând deoarece am mai vorbit despre asta pe larg până acum pe acest blog. Din păcate însă, vă pot asigura că aceleași erori, plagieri ale autorilor vremii și scorniri ale imaginației proprii pot fi atribuite și scriitorilor biblici într-o măsură mai mare sau mai mică ca Ellenei White.

 

     După ce acum câtva timp am dat cititorilor mei ocazia să vadă cum cartea Hristos Lumina Lumii este în foarte mare parte produsul dintre imaginația proprie a Ellenei White despre „ Vita Christi”  și plagierea în proporție de aproximativ 33% a ideilor unor autori contemporani ai ei, aș dori astăzi să vorbesc despre o altă carte-emblemă a „spiritului profetic” , și anume „Tragedia Veacurilor”. O carte foarte iubită de mine în trecut, pe vremea când eram un adventist credincios, dar naiv. Îndoctrinarea suferită în biserică mă obliga însă să nu sesisez ceea ce îmi este evident astăzi: neconcordanța izbitoare dintre pretențiile de vizionarism profetic ale autoarei și realitatea istorică care le dezminte. Cartea „Tragedia veacurilor” este piatra unghiulară a escatologiei adventiste, o carte de temelie a doctrinelor adventiste de seamă, precum cea a sanctuarului. Ellen White însăși evaluează cartea aceasta în mod deosebit, pretinzând fără ocolișuri divina inspirație pentru conținutul ei, după cum reiese din următoarele citate: 

 

    „  • "The book The Great Controversy, I appreciate above silver or gold, and I greatly desire that it shall come before people. While writing the manuscript of The Great Controversy, I was often conscious of the presence of the angels of God. And many times the scenes about which I was writing were presented to me anew in visions of the night, so that they were fresh and vivid in my mind."¹

• "God gave me the light contained in The Great Controversy and Patriarchs and Prophets and this light was needed to arouse the people to prepare for the great day of God, which is just before us. These books contain God's direct appeal to the people."²
• "Through the illumination of the Holy Spirit, the scenes of the long-continued conflict between good and evil have been opened to the writer of these pages [The Great Controversy]."³
• "As the Spirit of God has opened to my mind the great truths of His Word, and the scenes of the past and the future, I have been bidden to make known to others that which has thus been revealed - to trace the history of the controversy in past ages..."⁴

    

         ^{Este cât se poate de clar așadar că EGW pretinde că a fost călăuzită pe rând de Dumnezeu, Spiritul Sfânt și îngerii lui Dumnezeu atunci când și-a redactat cartea. Ea afirmă că această călăuzire s-a manifestat prin viziuni prin care scenele din trecut i-au fost prezentate în fața ochilor „proaspete și vii ”, exact așa cum s-au întâmplat. Întrebarea care se pune acum este aceea dacă acest lucru stă în picioare, adică dacă istoria confirmă lucrurile exact așa cum le-a văzut ea în viziune sau nu. În mod logic, dacă istoricii, biografii și experții în general au cu totul altă versiune de povestit despre evenimentele și personajele istorice relatate în carte, reiese că ceea ce ea numește cu siguranță de sine „inspirație  divină ” nu este altceva decât imaginație proprie sau, în cel mai bun caz, repetarea unor legende auzite și neverificate din epoca ei despre acele evenimente și despre acele personaje istorice.} 

 

    ^{Deoarece subiectul este foarte vast chiar atunci când vorbim despre această carte, aș dori să prezint doar două exemple despre neconcordanța dintre „viziunile” EGW și realitatea istorică, exemple care mi s-au părut a fi cele mai sugestive. Și întrucât imaginea adventistului de rând despre personajul Martin Luther este extrem de denaturată ( tocmai din cauza EGW ) vis-a vis de realitate, iar în comentariile de pe forumul acestui blog am fost acuzat adeseori că eu nu sunt așa cum a fost Martin Luther cel adevărat ( de parcă aș fi pretins-o vreodată... ), aș dori să prezint adevărata imagine despre acest personaj.} 

 

  ^{1. Motivul intrării lui Martin Luther la mănăstire}

 

        ^{Versiunea ei „inspirată”:} 

 

         ^„ Într-o zi, pe când cerceta din biblioteca universităţii, Luther a descoperit o Biblie latină. O astfel de carte nu mai văzuse niciodată. Nu ştia nici măcar de existenţa ei. Auzise părţi din Evanghelii şi din Epistole, care erau citite poporului în slujbele religioase publice, şi socotise că acelea formau toată Biblia. Acum, pentru prima oară vedea Cuvântul lui Dumnezeu întreg. Plin de teamă şi uimire, s-a îndreptat spre paginile ei sfinte; cu inima care-i bătea mai tare şi mai repede citea cuvintele vieţii, oprindu-se din când în când pentru a exclama: "O, dacă mi-ar da Dumnezeu o carte ca aceasta!" (idem, b.2, cap.2). Îngerii cerului erau lângă el şi raze de lumină de la tronul lui Dumnezeu descopereau înţelegerii lui comorile adevărului. Totdeauna se temuse să mânie pe Dumnezeu, dar acum o convingere adâncă a stării lui de păcat a pus stăpânire pe el ca niciodată mai înainte. Dorinţa sinceră de a fi liberat de păcat şi de a găsi pace cu Dumnezeu l-a determinat în cele din urmă să intre într-o mânăstire şi să se consacre unei vieţi de călugărie.” 

 

         Adevărul istoric: 

 

   „ Oricine care cunoaște ceva despre Martin Luther știe povestea din spatele intrării lui la mănâstire. Se găsește în dialogurile lui de la 16 iulie 1539, la 34 de ani după întâmplarea cu pricina. El remarcă aproape accidental că cu 14 de zile în urmă fusese aniversarea zilei în care a fost prins într-o furtună teribilă în apropiere de Stotternheim, un sat lângă Erfurt. În groaza lui provocată de fulgere și trăznete a strigat: „ Sfântă Ana, ajută-mă! Nu mă lăsa să mor! Mă voi face călugăr! ” Curând după luarea acestui angajament, avea să-l regrete…”  Richard Marius, Martin Luther: The Christian between God and Death, Harvard University Press, 1999, 43.

 

   „ Motivul hotărârii lui precipitate de a deveni călugăr este o neașteptată întâlnire cu moartea în acea apăsătoare zi de 2 iulie 1505. Era pe atunci un student în vârstă de 21 ani la universitatea din Erfurt. Pe drumul de întoarcere spre școală după o vizită făcută părinților, deodată un trăznet puternic l-a trântit la pământ. Acel simplu trăznet a fost detonatorul existenței sale agitate de mai târziu. Acolo erau Dumnezeul cel teribil, Hristos cel inexplorabil, și toate spiritele cele rele ieșind din ascunzătorile lor secrete, încercând să-l apuce de păr și să-l încuie în iad. În groaza lui provocată de trăznete a strigat: „ Sf. Ana, ajută-mă, mă voi face călugăr!” Roland H. Bainton, Here I Stand: A Life of Martin Luther, Abingdon Press, 1950, 25.

 

   Concluzie:   Chiar Martin Luther mărturisește că motivul intrării sale în călugărie este un jurământ solemn făcut Sfintei Ana, un sfânt catolic protector al minerilor ( tatăl său era miner ), și nu amintește nimic în memoriile sale despre vreo biblie din biblioteca universității, care l-ar fi determinat să-și schimbe parcursul vieții. În plus, dedicarea completă a vieții sale mănăstirii franciscane nu se datorează entuzismului față de Scriptură, ci groazei față de mânia divină, groază care avea să-l bântuie mult timp de-atunci încolo. Ca urmare, motivul adevărat pentru care EGW scrie ceea ce scrie referitor la Martin Luther este încrederea necondiționată în legendele vremii ei despre acest personaj, și nu inspirația divină. În plus, apariția în text a îngerilor care sunt lângă el în timp ce studiază Scriptura sunt un clar indiciu al unor simple scorneli puritane, într-o epocă victoriană în care îngerii ( fie buni sau răi ) sunt extrem de prezenți în orice act social, intim, artistic. De aici și mitul absurd răspândit printre adventiștii de generație veche că un înger era prezent adeseori lângă ea atunci când scria…

 

   2. Luther pe scara lui Pilat

 

    Ellen White dedică în „ Tragedia veacurilor ”câteva rânduri vizitei lui ML la Roma. Iată versiunea ei: 

 

      „ Printr-o hotărâre recentă, papa făgăduise o indulgenţă tuturor acelora care vor fi urcat pe genunchi "scara lui Pilat", pe care se spunea că a coborât Mântuitorul nostru atunci când a părăsit sala de judecată a romanilor şi care fusese adusă în mod miraculos de la Ierusalim la Roma. Într-o zi, Luther urca cu evlavie aceste trepte, când deodată păru că aude un glas ca un tunet care i-a zis: "Cel neprihănit va trăi prin credinţă" (Rom. 1,17). A sărit în picioare şi s-a grăbit să părăsească acel loc de ruşine şi dezgust. Textul acesta nu şi-a pierdut niciodată influenţa asupra sufletului lui. De la data aceea a văzut mai clar decât oricând înainte greşeala de a te încrede în faptele omeneşti pentru mântuire, cât şi nevoia de credinţă continuă în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschişi şi nu aveau să mai fie închişi niciodată faţă de amăgirile papalităţii. Când şi-a întors faţa de la Roma, el s-a întors şi cu inima de la ea, iar de la data aceea despărţirea s-a mărit până când a rupt toate legăturile cu biserica papală. ” 

 

         Versiunea istorică:

 

               Martin Luther personal ne relatează întâmplarea cu pricina într-o cu totul altă lumină, în volumul 51 al scrierilor lui, spunând că nu a auzit nicio voce cerească, ci că a exclamat în mintea sa: „ Cine știe dacă aceste lucruri sunt chiar așa? ” Cu alte cuvinte, chiar scepticismul personal ( în acele momente destul de incipient, asta e clar ) față de doctrina catolică a fost detonatorul viitoarei reformațiuni, și nicidecum vreo voce „ de tunet cerească ”. Roland Baiton ( probabil cel mai bun biograf al lui Luther ) și Richard Marius sumarizează astfel:

 

    „ În vârful scării Luther s-a ridicat în picioare dar nu a exclamat „ Cel neprihănit va trăi prin credință” așa cum povestește legenda neoprotestantă. Ceea ce el a spus a fost : „ Cine știe dacă toate astea or fi chiar așa?” El spera să elibereze din purgatoriu sufletul bunicului său. Dar la sfârșitul ascensiunii scării lui Pilat a început să se îndoiască în mintea sa de ceea ce fusese învățat. ” 

 

       Mai mult… Ellen White afirmă că din acel moment „ ochii i-au fost deschiși și nu aveau să se mai închidă niciodată față de amăgirile papalității”. Dar este acest lucru adevărat? Iată ce spun istoricii:

 

 „ Luther a studiat fiecare resursă a catolicismului contemporan…. S-a străduit în același timp să exploreze și alte căi, dar pe atunci catolicismul mai avea încă multe alte lucruri să-i ofere. ” Roland H. Bainton, Here I Stand: A Life of Martin Luther, Abingdon Press, 1950, 25

       Pe de altă parte, Martin Brecht, un teolog luteran cunoscut, face următoarea afirmație în biografia sa impecabilă a lui Luther: 

 

„ … au fost bogății ale harului în timpul vizitei sale la Roma, iar din cauza acestora a predominat o impresie pozitivă. Doar mai târziu avea să facă o evaluare critică, complet negativă, a experiențelor de la Roma. Dar chiar și atunci nu le-ar fi regretat. ” 

 

   Concluzie:   Contrar părerii „inspirate” a EGW, Martin Luther nu s-a întors împotriva papalității imediat după vizita de la Roma. Dimpotrivă, conform istoricilor, ea a fost mai mult o experiență pozitivă decât negativă! După aceea, Luther a continuat să rămână un catolic devotat scaunului papal! Iar de auzit vreo voce în timp ce urca scara lui Pilat din Roma, acea poate să fi fost doar vocea rațiunii, dar nicio voce de tunet coborâtă din cer…

       Ellen White identifică așadar momentul de cotitură spiritual al vieții lui ML ( descoperirea îndreptățirii prin credință cfm Romani 1.17 ) cu urcatul pe scara lui Pilat. Știm cu siguranță că sejurul lui ML la Roma a avut loc în noiembrie 1510. Dar conform scrierilor sale, noua sa înțelegere privitoare la Romani 1: 17 a avut loc 8 ani mai târziu, în 1518-1519 când, citez: „ mi s-au deschis porțile paradisului”. Vezi Martin Brecht , section VI, chapter "The Inner Turning Point - the Reformatory Discovery".

           

       Cu alte cuvinte, EGW a greșit momentul de cotitură spiritual din viața lui ML cu aproape o decadă, atribuind vizitei la Roma efecte sonore și spirituale văzute numai de mintea ei. Explicația este însă la îndemână: ea a scris ceea ce a scris deoarece aceasta era concepția neoprotestantă a vremii ei despre Martin Luther: împopoțonată, exagerată, laudativă, dar nicidecum adevărul istoric! Dar dacă așa stau lucrurile în realitate, cum rămâne atunci cu pretențiile ei de a scrie cartea sub directa iluminare a spiritului sfânt? Cum rămâne cu fidelitatea vis-a vis de istorie? Și dacă îngerii stăteau lângă ea atunci când scria, cum se explică neconcordanța flagrantă dintre ceea ce scrie ea și ceea ce spun istoricii și biografii lui Martin Luther? Concluzia este dureroasă pentru orice adventist serios: Ellen White a înflorit multe lucruri, din propria-i imaginație bogată sau imaginația altor scriitori contemporani ei, după care și-a permis să afirme că ceea ce a văzut i-a fost descoperit personal de Dumnezeu! 

    Din păcate pentru susținătorii fanatici ai spiritului profetic, acestea nu sunt nici pe departe singurele erori de ordin istoric ( și nu numai ) ale Ellenei White în cartea Tragedia Veacurilor. Într-o corespondență privată din 1910 a altui mare pionier adventist, dr. Kellogg,  cu fiul ei, WC White și W W Prescott, , doctorul mustra editorii cărții TV că nu îndepărtaseră încă toate erorile și inadvertențele istorice, și că nu era corect ca informațiile de acolo să fie atribuite inspirației profetice a Duhului Sfânt, când în realitate erau informații false care circulau în popor. Desigur, ca unul care căzuse deja în dizgrația bisericii, sfaturile lui Kellogg au rămas până astăzi fără ecou, iar adventiștii cred cu tărie în ceea ce de fapt sunt doar legende omenești… 

        Tot datorită interpretării eronate a istoriei de către Ellen White, imaginea generală adventistă despre personajul Martin Luther este una cât se poate de falsă. Adevăratul Martin nu era nici pe departe acel „stâlp de biserică” fără pete de caracter pe care încearcă să ni-l prezinte Ellen White. Dimpotrivă, documentele care ne-au rămas chiar din mâna lui atestă faptul că era un teolog extrem de încăpățânat, care nu accepta niciun fel de corectură, nici măcar din partea marelui Erasmus din Rotterdam. Era extrem de ironic și acid la adresa celor care puneau la îndoială teologia lui. Într-o astfel de ocazie, în cadrul celebrului și îndelungatului dialog despre liberul arbitru cu Erasmus, Martin Luther îi scria acestuia: „ Să știi că arunc la budă toată corespondența care vine de la oponenți de-ai mei, fără ca să mă mai obosesc măcar să o citesc. Poți fii mândru însă că pe-a ta măcar am citit-o mai înainte…” 

     De asemenea extrem de puțini adventiști cunosc adevărul despre antisemitismul său înfocat, care a slujit drept inspirație pentru politica nazistă de eliminare sistematică a evreilor . În 10 noiembrie 1938, cu ocazia zilei de naștere a marelui reformator, propaganda de stat național-socialistă se inspira din scrierile antisemite ale acestuia pentru a arde pe tot cuprinsul Germaniei sinagogile și literatura evreilor. Cărți precum „ Die Juden - der "Abschaum der Menschheit ” ( Evreii-scursura omenirii ) sau „ Die Juden und ihren Lügen ( Evreii și minciunile lor ” ) mustesc de o ură scelerată contra evreilor. Fără îndoială că Hitler, Goebbels și mai marii naziști s-au inspirat din aceste scrieri ale sale și chiar au pus în practică unele dintre dorințele macabre ale reformatorului german. Ellen White nu a pomenit desigur nimic despre această latură mai puțin „ angelică ” a marelui Martin Luther. Mă întreb dacă îngerii din cer mai stăteau lângă reformator atunci când  acesta scria de exemplu următoarele rânduri: „ Iudeii sunt demoni tineri, condamnați la torturile iadului. La moarte cu ei! Dacă vezi vreun evreu, fă-ți o cruce și spune-ți: „ prin fața mea trece un diavol în carne și oase ” Sau: „ Dacă aș boteza un evreu, l-aș lua mai întâi de ceafă, i-aș lega o piatră de gât și l-aș arunca în râu spunându-i: te botez în numele lui Avraam. ” Sau: „ Iudeii sunt un lucru scârbos, otrăvitor și malefic. De 1400 de ani sunt cauza tuturor plăgilor, mizeriei și nenorocirilor pe care le suferim. Noi suntem ca demonii pentru ei. Ei nu au nicio milă pentru noi, păgânii. Așa învață sabat de sabat în cuiburile alea de draci numite sinagogi, de la mai marii lor. ” Cartea sa „ Despre evrei și minciunile lor ” se încheie cu următoarele cuvinte: „ Trebuie să fim dușmani față de răutatea, minciunile și blestemele iudeilor și să înțelegem nu numai că credința lor este falsă ci cu siguranță că evreii înșiși sunt posedați pe deplin de diavol. Hristos Domnul nostru să-i întoarcă în mila sa și să ne țină în cunoștința sa, care este viața veșnică. Amin. ” 

    Așadar, adevăratul portret al lui Martin Luther este mult diferit față de cel pe care Ellen White l-a propus, în naivitatea ei, conștiinței adventiste. Adevărul despre cartea Tragedia veacurilor, Hristos Lumina lumii, Patriarhi și profeți și alte scrieri ale spiritului profetic este cu totul altul decât cel pe care ai fost obișnuit să-l asculți atunci când ești „inside of the adventist box”. Multă imaginație și fluturași în burtă, foarte multă plagiere de la autorii contemporani și foarte multă naivitate în credința copilărească în legende. Câtă inspirație divină mai rămâne și cu ce fel de seriozitate mai putem privi profețiile ei din această carte, deci cu alte cuvinte versiunea ei cu privire la viitor, dacă în ceea ce privește chiar trecutul a dat-o serios în bară, și încă de mai multe ori? Dacă n-a reușit să redea fidel din punct de vedere istoric nici măcar trecutul ( și spațiul și timpul limitat nu mi-au permis în acest articol decât să ating în treacăt doar vârful icebergului , poate nici acela în întregime, cu privire la „Tragedia Veacurilor” ) cum putem avea încredere că a văzut corect viitorul? 

     Credința mea în inspirația plenară a spiritului profetic nu s-a pierdut așadar pentru că pur și simplu așa am ales eu. Ci a fost un rezultat logic al cercetării dovezilor, al comparației diferitelor resurse istorice, al citirii în limba originală a unor scrieri ale lui Martin Luther, al informației alternative extra-adventiste. Concluzia mea despre Ellen White este următoarea: a fost o femeie foarte credincioasă, convinsă de chemarea divină, care din dorința de a-și călăuzi poporul advent la Dumnezeu și-a permis cu de la sine putere să manipuleze grosolan audiența și cititorii. Cum? Încoronându-se cu o autoritate care nu i-a fost dată de Dumnezeu, pretinzând că vorbește din partea spiritului sfânt, pretinzând că era inspirată în tot ceea ce scria cu gânduri și viziuni divine, în timp ce în realitate era prizoniera mentalității, superstițiilor și curentelor de opinie din epoca ei. Mi-a trebuit foarte mult timp să realizez minciuna în care am trăit și cu care am fost hrănit aproape trei decenii. Și sunt conștient acum, mai mult ca niciodată, că adevărul este extrem de dureros, în orice latură a sa. Dar… atunci când ești interesat de adevăr și nu de lozincile și coeziunea grupului religios din care provii, urmarea naturală este…. pierderea credinței în „profet” și scrierile „sacre” ale acestuia. 

     Concluzia? Avem cu toții de ales: ori un adevăr care să ne aducă libertate, echilibru intelectual și maturitate spirituală, dar extrem de dureros și șocant, ori o minciună frumușică de adormit copiii, care să ne ofere siguranță și speranță, dar totuși minciună până la urma urmei. Fenomenul Ellen White nu poate fi înțeles exhaustiv și echilibrat făcând parte ca membru în biserica fondată de ea și fiind spălat la creier zeci de ani de zile cu nenumărate predici din scrierile ei. E ca și cum ai încerca să înțelegi adevărul despre Joseph Smith sau scrierile acestuia fiind un mormon devotat. Pentru conformitate, obiectivitate și seriozitate în tratarea adevărului este imperios necesară desprinderea emoțională definitivă de trecut. Ori aici ne învârtim din păcate într-un cerc închis: mulți prieteni adventiști pe care îi cunosc nu pot fi obiectivi deoarece nu se pot separa emoțional de acest trecut. A privi și gândi lucrurile în afara cutiei adventiste, adică independent de Ellen White, cu creierul propriu, este pentru ei un lucru echivalent cu pierderea credinței. Pentru ei a fi credincios înseamnă, printre altele, să consideri scrierile Ellenei drept căzute din cer. Iar oricine le contrazice vine automat de la cel rău...

   Logic, nu-i așa? Pentru că dacă ea a fost inspirată direct de Spiritul Sfânt, rezultă că cei care o critică sunt inspirați de alt spirit...Iar când la această logică simplă mai adaugi și propriile-i avertizări și „ profeții”  cu privire la cei care vor întoarce spatele „profețiilor ” ei, cușca intoleranței și ignoranței se închide ireversibil pentru cei dinăuntru. Afară sunt ateii, agnosticii și dușmanii adevărului, iar înăuntru sunt ei, vajnicii păzitori ai adevărului. Ce mai contează că acest „adevăr” este un balon de săpun care se va sparge de la sine oricum... Important e ca să fie cât mai frumos colorat și să ne țină în lumea copilăriei până la adânci bătrâneți. 

 

Preluare de pe

http://resetyourreligion.blogspot.ro/2014/08/ellen-white-si-contrafacerea-istoriei.html

 

Shalom aleichem chaverim,

Exod 35,3: Să nu aprinzi foc, în niciuna din locuinţele voastre, în ziua de Şhabbat.