„Fără de inimă!” (Nuvelă, mostra 1)

 

 

„Fără de inimă!”

 

(Nuvelă)

 

"We all have rights!!! - I hear 'em talk,

The heartless words 'ey ever told."

 

Genuri artistice unite: social, medical, spiritualitate, dramă

 

-      Scenariul se derulează în jurul unei unei erori teologice, pusă într-un cadru de cercetare – dezbatere – analiză.

 

Motto: Logica (a gândi corect) este baza raţiunii

 

Preludiul scenariului

O doctoriţă pe nume Betty Robinson asistă neputincioasă la moartea unei paciente membră a unui cult creştin controversat. Pacienta o roagă gâfâind (de mai multe ori) să o salveze căci are un soţ la pat şi un copil handicapat care depind de ea ... Iar ea, a promis (mai mult aşa ca să o încurajeze), deşi bănuia contrariul. Suferinda avea spre 50 de ani. Ea ar fi vrut să o salveze şi putea, dar avea “mâinile legate” chiar de către pacientă. Aceasta nu acceptase transfuzia de sânge, aşa că a murit în chinuri şi cu zile... Doctoriţa îşi spunea mereu “Nu era vina mea... nu era vina mea.” Totuşi ceea ce s-a întâmplat o punea mereu pe gânduri. O frământa promisiunea ei neonorabilă şi încă ceva...

 

Motivul suferinţei

Aşa trec câteva luni... cu nopţi de coşmaruri, în care pacienta i se arată în vis, se scoală din sicriu şi o acuză că ar fi putut să o salveze altcineva şi că nenorocirea ei este din cauza ei... că din cauza ei suferă acum ea, soţul ei bolnav la pat şi fiica handicapată – care au nevoie de ea... Apoi, într-o pauză de la job – fiind noaptea de gardă - retrăieşte şi povesteşte evenimentul final, spunânu-şi problema (pe jumătate) unui camarad de bisturiu, Raymond Penton.

 

Povestirea întâmplării

Raymond o observase şi studiase de mult timp şi în final se hotărâ - căci nu era vorbăreţ sau băgăcios, îşi lua inima în dinţi şi întrebă:

-      Ce e cu tine „B”, albinuţa-hărnicuţa noastră (aşa o alinta), pari abătută, schimbată, nu mai eşti cea veche şi vioaie care ai fost. Te pot ajuta? Am făcut nişte cursuri de terapie depresivă... Am fost şi eu în depresie de curând ... Cui pe cui se scoate ...

-      O, da, Ray. Am ceva pe suflet. Poate o să vorbim cândva... Deocamdată atât, mersi. Dar tu de ce ai suferit?

-      Pai, mai sufăr... de aceea deocamdată să lăsăm a mea, şi să aud povestea ta. Poate la povestea ta există un leac... la a mea încă mai caut...

-      (Zâmbeşte mirată) Şi atunci cum o să mă ajuţi?! OK. Când va veni timpul, acum nu sunt pregătită. Pe curând „R”.

-      (Râde) Păi, da. Doctore vindecă-te de boala ta înainte de a o trata la alţii ... Ok. Pa, B. Să ştii că nu renunţ. Sunt un înger păzitor, cu ochii pe tine.

-      Parcă spuneai că nu crezi în îngeri ...

-      Sunt agnostic. Încă nu am ajuns la finalul căutarilor ...

-      Ok. Poate te ajut, dacă tot vrei să mă ajuţi ...

-      Ok.

Se despart.

 

 

Venirea timpului – Începutul

În acea noapte de gardă, B şi R erau împreună şi era linişte, pacienţii vechi erau la somn şi nu a intervenit nimic nou. B stătea abătută la biroul ei, ca de obicei de la un timp şi R se hotărâ să ia din nou taurul de coarne. Luă două cafele şi a bătut la uşă politicos-sfios nevoie mare:

-      E voie? Albinuţele hărnicuţele nu ar trebui să doarmă noaptea?

-      O, ba da. Mi-ai adus cafea? Chiar mă gândeam să beau una...

-      E linişte la noi... ca niciodată... – îi întinde cafeaua şi adaugă „Am observat ce-ţi place...”

-      Ce draguţ din partea ta. Mersi mult. Zâmbi: - Nu ştiam că am un urmăritor.

El se ruşină: - Mda... Uite, dacă vrei, putem vorbi... poate nu ne deranjează nimeni... măcar aşa... să mă pui în temă...

Nu ştii niciodată de unde sare iepurele... Glumesc.

-      OK. Uite, mi s-a adus o pacientă, în urmă cu patru luni. Era un munte mare de om, femeie, dar arăta rău de tot şi prima ei mişcare a fost să îmi întindă cu mână tremurândă o hârtie. Mă uit fugitiv şi văd că scrie “fără sânge”.

-      Ah, era din cultul WT...? – o întrerupe brusc Ray, zâmbind. Am un prieten, care are aşa ceva şi m-a rugat să-l operez fără sânge...

-      Da. Am avut de-a face cu ei. Au venit într-o după masă un bărbat şi o femeie în vârstă, cu o ofertă de literatură gratuită şi eu i-am invitat în casă, aşa din politeţe. Mi-au lăsat o revistă, “Deşteptarea”, sau cam aşa ceva ... Apoi nu am mai avut timp de ei, deşi m-au revizitat insistent să accept un studiu biblic. Până la urmă le-am spus să nu mai vină. Eu am credinţa mea, şi nu am de ce să mă bag în aşa ceva... Nu ştiam că nu acceptă sângele... Acum m-aş băga să văd ce-i cu chestia asta. Numai de curioasă...

-      Deci vrei să te bagi în vizuina lupului, ca să îi vezi lupişorii. Ce curajoasă eşti.

-      Păi hai să vedem. Te invit şi pe tine. Imi poţi aranja o întrevedere cu domnul acela pe care l-ai operat fără sânge?

-      O să încerc. Dar cu o condiţie. Mai întâi să discutăm noi noi. Să te descarci...

-      Bine R. Dar nu pe umărul sau în braţele tale, să nu fie “date” sau să te dai după mine. Zâmbeşte: Îţi spun clar şi hotărât: Nu mai vreau să am de-a face cu bărbaţii, niciodată. Deci îţi pierzi timpul de pomană, dacă asta urmăreşti.

-      Vezi că mă supăr pe tine (R iritat). Doar nu crezi că ...

-      OK. Atunci poţi veni pe la mine sâmbăta asta, la ora 17?

-      Da. Bucuros. Te las acum, da. Hai, pa.

-      Pa, pa. Văd că ai un caz. Eşti chemat. (Se despart.)

 

Povestirea din sâmbăta aceea

-      R intră cu un buchet de flori într-o sticlă. De câmp. Le întinde spunând: - Acum vin dintr-o mică excursie. Am fost de unul singur şi le-am cules aşa din plictiseală, să treacă timpul. Apoi m-am gândit că o să trec pe la tine şi poate că ţi-ar plăcea. Le-am pus într-o sticlă cu apă, sper să nu te superi...

-      Ei, că tu eşti cu gândul la mine. Mă, tu o să ai o decepţie cu mine. Te-am avertizat. Oare de ce am acceptat? (Dă din cap a neplăcere)

-      Fii serioasă B! La ce mi-ar folosi să-mi pierd speranţa aiurea... A fost aşa, doar o trecere prin gând, fără nici o conotaţie anume... Doar ai văzut la job că nu sunt tupeist cu doamnele, ... dacă vrei mă retrag. (Dă să plece)

-      Nu, nu. Stai. Oricum nu am timp mai mult de o jumate de oră. Ia loc aici la masă, o să aduc ceva de mâncare şi de băut. Dacă tot ai fost drăguţ cu florile. Ce frumoase sunt (Pleacă).

R se aşează. Ea vine, cu ce a pregătit.

 Se ridică să o ajute.

-      O, ce rapidă eşti. Nu ca la restaurant. Miroase frumos!

-      Mersi. Ai vorbit cu acel domn? Orice gândire are o bază. Şi aş vrea să o cunosc. M-aş băga de curios. Stai liniştit, eu nu am stil de  tipicar - tocilar, care înghite tot, fără să mestece... Nu o să mă las târâtă să cred ce nu e de crezut.

-      Nu ştiu B, nu te cunosc ... nu-mi permit să te judec judec. Dar noi nu aşa făceam la facultate? Eram nişte tocilari. Gândeam pe cont propriu? Nu. Nu ne permiteam. Şi au fost nişte chestii în istoria medicală care s-au dovedit a fi greşite şi uite câţi au crezut în ele.

-      OK, te înţeleg. Da, trebuie să fiu precaută. Iartă-mă, că te întreb. Spuneai că eşti agnostic. Asta înseamnă că eşti nehotărât. Care este cel mai tare argument al tău, de eşti sceptic cu privire la existenţa lui Dumnezeu?

-      Nu aş spune sceptic, ci indecis. Nedumerit. Dacă Dumnezeu există, de ce nu îşi dezvăluie existenţa? De ce stă deoparte? De ce nu se implică? Sunt atâtea de rezolvat pe acest pământ ...

-      Aha. Interesant ce spui. Vezi, eu nu m-am gândit niciodată la asta. Pentru că eu am luat ca bază forma de gândire de la tatăl meu, un om foarte logic. El spunea că orice lucrare are pe cineva care a lucrat la ea şi astfel nimic nu poate fi venit la întâmplare. Deci trebuie să existe un Creator. Şi eu sunt de acord. De ce ţi se pare greu acest argument?

-      Hm. Argumentul ăsta e greu de digerat, deci nici nu mă bag. (Zâmbeşte şi ridică mâinile în semn de predare). Dar parcă noi avem de discutat altceva... nu?

-      Da, da. (B se întristează) Îmi apare un flash, chiar acum... Doamna ca un munte, îmi ia palmele mele mici între palmele ei mari şi aşa gâfâind mă roagă insistent să o salvez... parcă o văd cum îi curg lacrimile mari, de mărgea... (şi aici B îşi astupă ochii) că are pe “dragul ei soţ” – o citez, imobilizat la pat şi pe fiica ei, “cea mai scumpă din lume” – o citez, handicapată, în cărucior... cu ultimele ei puteri scoate un portmoneu şi îmi arată două poze... apoi leşină... Îţi dai seama ce surpriză mi-a făcut!

-      Ah... ah, şi nu era cu nimeni? Care să-ţi explice?

-      Ba da. O aduse-se trei domni, din cultul ei. Eu nu-mi vedeam de capul meu iar ei să îmi explice “doleanţa ei nestrămutată, de a nu accepta sânge” – îi citez. Şi unul dintre ei, ce părea mai bos, ridică parcă vocea şi nişte sprâncene mari, netunse “Să stiţi că noi toţi avem nişte drepturi în ţara aceasta, ce trebuie respectate.” Asta chiar m-a supărat, căci ştii că eu sunt republicană, ce ţin la drepturi şi libertăţi. M-am uitat aşa lung la ei, peste ochelari, şi le-am arătat respectuos uşa: Domnilor, vă rog să aşteptaţi afară. Aveţi încredere, căci pentru mine drepturile şi libertăţile tuturor semenilor mei sunt sfinte!

-      Ah, scuze că te întrerup din nou... Nu cumva era o poliţie religioasă din cultul ei? O urmărea sau o ajuta? Presfânta inchiziţie, poate lua forme nebănuite. – îşi ridica privirea gânditor R. Şi, o cunoşteai sau era nouă?

-      Da, o cunoşteam, deşi eu sunt nouă aici. O chema Fanny. Am văzut-o la ultimul control, înainte de a pleca colegul meu în pensie. Mi-a încredinţat-o mie, spunând că inima ei nu va mai rezista mult, fără o transfuzie. I-am văzut fişa. Pe la vârsta de 35 de ani, această femeie a suferit o complicaţie la naşterea fiicei ei, de la care mai apoi i s-au tras câteva tumori pe parcursul anilor; şi astfel a avut parte sărăcuţa de ea, de câteva intervenţii chirurgicale. Se pare că ultima oară a aşteptat cam mult, deşi avea sângerări serioase şi o stare anemică severă. Am văzut notele. Întotdeauna a insistat să nu primească transfuzie şi acest refuz i-a fost respectat. La fel şi acum.

-      Hm. Un istoric greu. Ea era conştientă de asta? I-a spus doctorul acela ceva în această privinţă?

-      Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Mi mi-a spus după ce a plecat pacienta.

-      Aha. Ei şi?

-      M-am chinuit cu ea timp de o săptămână... Dumnezeu îmi este martor... (şi B începe să se agite, dând din mâini). Nu puteam interveni fără să aibă sângele necesar la operaţie ... Ştii şi tu cât ne-am chinuit eu şi echipa şi am încercat rând pe rând, dar fără succes să oprim sângerarea. Anemia ei a continuat să crească. Era imposibil să o operăm în această condiţie. Era moarte sigură. Nu am putut să facem nimic. Până la urmă  văzându-se pe moarte ea a cerut un telefon şi a sunat disperată la omul acela, bosul ei. A venit şi eu i-am explicat care este treaba.”

A urmat o pauză mai lungă, în care şi-a tras sufletul, părea indignată şi stresată de ceva. Apoi i-a descris fidel ce s-a întâmplat:

-      „Gradual, pe măsură ce hemoglobina îi scădea, doamna Fanny a început să respire tot mai greu şi tot mai greu. Ştii că, organele trupului au nevoie de o anumită cantitate de oxigen pentru a funcţiona. Acel oxigen este transportat de la plămâni spre organe, prin intermediul moleculelor de hemoglobină din celulele roşii. . . . Ei bine, echipa mea i-a suplimentat aportul de oxigen doamnei  printr-o mască, până acolo încât a ajuns să respire aproape O2 pur. Îţi dai seama!? Puţinele celule roşii pe care le mai avea săraca, erau încărcate până la refuz; dar efectiv nu mai erau suficiente vehicule pentru a transporta combustibilul de care organismul ei avea nevoie. 

-      Da ştiu.... - o întrerupse Ray, să o ajute: Cunosc ce se întâmplă în acest caz... Foamea de aer creşte, rata respiraţiilor urcă vertiginos. Trupul vlăguit de efort slăbeşte din ce în ce mai tare, iar în final – este inevitabil – fibrele muşchilor inimii strigă disperat după nevoia de oxigen, printr-o zdrobitoare durere în piept. Am văzut şi eu faza finală... căci m-ai chemat să te ajut. Poate nu-ţi aminteşti, dar eram acolo...

-      Erai acolo R? Nu îmi amintesc...

-      Da, eram acolo, dar mai bine nu eram... Ce am văzut m-a cutremurat şi îmi ajunge pentru toată viaţa. Nu mai doresc.

El îi descrie sentimentele sale din momentul apropierii de camera pacientei:

-      „Ai trimis o asistentă după mine şi m-ai rugat să vin urgent. Când am intrat în cameră am fost şocat de ce am văzut, deşi am văzut multe. Tu şi echipa ta roiaţi lângă acea femeie uriaşă, cu o mască de oxigen pe faţă... Hm... gâfâia enorm după aer. Nu mi-aş fi putut imagina în ruptul capului că cineva poate să respire atât de repede ... mi s-a părut imposibil pentru un om. Şi la un om mare îţi dai seama cum se vede... Şi în toată această agitaţie, am văzut că la capul patului se aflau trei bărbaţi în vârstă, foarte calmi. Atunci nu ştiam cine sunt, dar acum îmi dau seama că erau membrii bisericii ei, de care vorbeai, acei „îngeri” păzitori (R face semnul ghilimelelor). Unul o ţinea de mâna stângă şi unul de mâna dreaptă, iar unul era la capul ei, susţinând-o cu calm, cu calm, cu calm, de parcă ar fi fost o repetiţie la teatru... Se pare că erau obişnuiţi cu aşa ceva, altfel nu îmi explic... Pe lateral erai tu şi ceilalţi colegi, fugind încoace şi încolo. Ştiu că unul îi monitoriza tensiunea sanguină în scădere drastică şi altul îi lua nişte sânge dintr-o arteră, pentru nu ştiu ce test... Mai era nevoie? Vedeam lichidul care umplea încet seringa având consistenţa punch-ului hawaian; testul a arătat că concentraţia celulelor roşii era numai de 9 la sută, care în mod normal este de 40). Am văzut atârnând de pat o pungă de urină roşiatică. Ştiam că femeia era condamnată la moarte. Când mă uitam la aparat, cardiograma ei arăta asemenea unor prăpăstii care semnalau o inimă care lua dureri din plin. Ştiam că în câteva ore, totul se va sfârşi, pagubele pe care acestea le reprezentau deveneau ireversibile. – După toate acestea, deşi eu am văzut multe, nu am mai putut sta. Oricum eu erau în plus. Pur şi simplu nu am mai rezistat la ce am văzut. Ştiam că oricum nu mai avem ce face. De aceea am ieşit. Am stat puţin, dar mi-a fost de ajuns. De aceea nu îţi aminteşi de mine. Iartă-mă B!

-      Nu-i nimic R, chiar nu ne mai puteai ajuta cu nimic... După test, deci după ce ai plecat, oricum femeia a intrat repede în stop cardiac. Echipa noastră de doctori şi asistente era pregătită pentru tot ce urma şi au început pe moment resuscitarea cardio-respiratorie, administrându-i epinefrină şi atropină, cum se face de obicei, iar apoi un şoc electric inimii ei. Şi cum îţi dai seama, aceasta a început să bată, pentru ca să se oprească din nou după doar câteva momente. Din nou resuscitare, din nou mai multă epinefrină şi atropină, din nou un alt şoc electric şi din nou resuscitare. Îţi dai seama că am continuat aşa timp de o oră, până când nu mai rămăsese nici un scop şi nici o speranţă?! În cele din urmă, Fanny oricât de munte mare de om era şi dorea viaţa pentru binele celor pe care îi iubea, era moartă definitiv şi ireversibil.

Urmează o tăcere. R observă că B are ochii înceţoşaţi, gata de plâns.

-      Da, e trist ce s-a întâmplat B., dar nu e vina ta. Să nu plângi niciodată, dacă nu eşti vinovată! Totuşi, eu simt că tu mai ai de spus ceva. Aşa-i că tu mai ai ceva să-mi spui, despre ce s-a întâmplat acolo?

-      Da, Ray, însă cu altă ocazie.... Acum chiar nu mai pot, altfel aş plânge. Şi nu vreau. Am o treabă importantă de făcut în seara aceasta.

-      OK B. Eu îţi mulţumesc de masa gustoasă şi limonada foarte bună. Acum permite-mi o glumă: Ce n-aş da să fii nevasta mea!

-      Ei, ei... hai pa. Ne vedem la job. Vorbim acolo următorul „date” când ne mai vedem?

-      Da, abia aştept. Păi parcă spuneai că nu e date... O, da, glumeai (se resemnează în glumă). Pa, pa.