MIŞCĂRI CREŞTINE VECHI (Broşură)

 

MIŞCĂRI CREŞTINE VECHI DE-A LUNGUL ISTORIEI EPOCII CREŞTINE

 

Problema pe care o ridică uneori în faţa pocăiţilor clerul din bisericile ortodoxe şi catolice este că ei nu au continuitate apostolică atestată şi din acest motiv ei nu pot fi membrii bisericii adevărate a lui Hristos. Însă în Biblie nu găsim atestarea bisericilor sub numele de Biserica Catolică sau Biserica Ortodoxă, deci argumentul lor poate fi invalidat. Putem contraargumenta că un grup de creştini din secolul II au inventat bisericile catolice şi ortodoxe, dându-le aceste denumiri. Biserica lui Dumnezeu şi a lui Isus Christos nu se certifică în lume prin clădiri şi denumiri, ci prin calitatea christică a iubirii dintre ei:

„Prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii." (Ioan 13:35)

Pot dovedi clericii din biseicile lor că membrii lor au această calitate? Dacă, da, atunci ei sunt cu adevărat membrii bisericii lui Dumnezeu. Dacă nu, o să îi poată mântui clădirile bisericilor pe care le frecventează sau numele cu care sunt denumiţi? Căci Domnul Isus a zis:

„Nu oricine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri.” (Matei 7:21)

Evident, nici denumirea de pocăit sau aparteneţa la o biserică a pocăiţilor nu garantează mântuirea, după cum se arată în versetul de mai sus: „ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri”. Prin urmare, un aşazis frate sau soră care doar îşi spune pocăit dar nu face voia Tatălui Domnului nosru Isus Christos, nu va fi mântuit.

 

Deobicei, pocăiţii sunt cei care se botează la maturitatea minţii, atunci când îl pot accepta pe Domnul Isus ca Mântuitorul Lumii trimis de Dumnezeu Tatăl şi înţeleg ce înseamnă o viaţă de pocăinţă:

Isus S-a uitat tinta la el, l-a iubit si i-a zis: "Iti lipseste un lucru; du-te de vinde tot ce ai, da la saraci, si vei avea o comoara in cer. Apoi vino, ia-ti crucea si urmeaza-Ma." (Marcu 10:21)

 

Au existat astfel de oameni care au înţeles că botezul se face la maturitate şi se botezau la maturitate de-a lungul istoriei creştine?

 

Caspar (sau Kaspar) Schwen(c)kfeld von Ossig (1489 sau 1490 – 10 decembrie 1561) a fost un teolog, scriitor, medic, naturalist și predicator german care a devenit reformator și spiritualist protestant. A fost unul dintre primii promotori ai Reformei Protestante din Silezia.

Schwenckfeld a dat vechilor pocăiţi numele de baptişti, dar i-a numit şi picarzi, adică valdenzi.

 

Conform cu Wikipedia „Valdenzii sau Săracii din Lyon sunt adepții mișcării de protest religios și social inițiate de negustorul Pierre Valdes la sfârșitul secolului al XII-lea în sudul Franței. Mișcarea a cuprins ulterior și nordul Italiei, de acolo răspândindu-se mai departe. Aceștia au fost adepți ai unei tradiții bisericești proto-protestante care a început ca o mișcare ascetică în creștinismul occidental înainte de Reformă.

După excomunicarea lui Pierre Valdes de către arhiepiscopul de Lyon, valdenzii au fost urmăriți și persecutați ca eretici de Inchiziție.

În data de 22 iunie 2015 papa Francisc le-a cerut valdenzilor iertare pentru persecuțiile suferite.”

Caspar i-a numit „baptişti”, deoarece aceştia îi botezau pe toţi cei ce credeau, iar „picarzi” deoarece Picardia era un loc unde s-au refugiat o parte din valdenzii prigoniţi de autoritatea papală în secolul XII.

Deoarece valdenzii au dus campanii importante de predicare, au devenit rivalii cei mai importanţi ai bisericii catolice şi este posibil ca unii dintre ramurile lor, cum erau picarzii din Franţa să fi ajuns la înţelegerea că botezul trebuia făcut la maturitatea minţii.

Conform descrierii de pe Wikipedia, „Baptiștii sunt creștini care cuprind un grup de culte și biserici ce urmează o doctrină în care botezul este realizat numai persoanelor care au avut o mărturisire de credință și care trebuie realizat prin imersiune. Confesiunea baptistă pune accentul pe botezul adulților, care trebuie să aibă loc prin scufundare completă după mărturisirea credinței în Isus ca Mântuitor și Domn. Alte credințe ale baptiștilor sunt libertatea sufletului, mântuirea numai prin credință, respingerea sacerdoțiului în favoarea egalității tuturor membrilor bisericii, Biblia ca singura autoritate și autonomia bisericii locale. Mulți cred în protestantismul baptiștilor, dar exista dovezi istorice care contrazic acest lucru. Baptist World Alliance dă un număr de mai mult de 44 de milioane de membri în aproximativ 150.000 de congregații. În 2002, erau mai mult de 100 milioane de baptiști pe întreg globul și mai mult de 33 de milioane în America de Nord. După numărul membrilor din întreaga lume, baptiștii sunt cea mai largă denominație creștină în comparație cu celelalte culte protestante. Baptiștii cred în libertatea religioasă, în Biblie ca singura autoritate și carte de doctrine, mântuirea numai prin credință și în autonomia bisericii.”

 

Deoarece aceşti valdenzi nu-şi puteau desfăşura activitatea decât în secret, convingerile lor pătrundeau în secret în diferite ţări Europene, şi astfel ei au fost denumiţi diferit de-a lungul istoriei, în funcţie de diferite aspete ale credinţei sau numele liderilor din fruntea mişcării din zonă. Convingerile valdenzilor ajungând din Franţa în Anglia, ei au fost numiţi lollarzi, aceştia fiind conduşi de pretul şi teologul John Wycliff (1320-1384). Wikipedia arată că „Doctrina preoției tuturor credincioșilor afirmă că fiecare creștin are acces direct la Dumnezeu și la adevărurile conținute în Biblie, fără ajutorul unei aristocrații sau ierarhii de preoți. Doctrina se bazează pe pasajul din 1 Petru 2:9 și a fost popularizată de Martin Luther în timpul Reformei protestante, iar înainte de aceasta de lollarzii lui John Wycliff. ... Lollard, Lollardi sau Loller a fost porecla populară derogatorie dată celor fără pregătire academică, educați (dacă deloc) doar în limba engleză, care aveau reputația de a urma în special învățăturile lui John Wycliffe și erau dinamizați de traducerea textului Bibliei în limba engleză. Până la mijlocul secolului al XV-lea, „lollard” a ajuns să însemne un eretic în general. (dat de preoţimea catolică – n.m.)”

În schimb în Boemia (Cehia), au fost numiţi husiţi, după numele lui Jan Hus. Conform cu Wikipedia „Husiții (în cehă Husité, sau Kališníci - „poporul Potirului”) au fost adepții unei mișcări creștine pre-protestante care urmau învățăturile reformatorului ceh Jan Hus, cel mai cunoscut reprezentant al Reformei husite⁠(en).

Mișcarea husită a apărut în Regatul Boemiei, la începutul secolului al XV-lea, și s-a răspândit rapid în restul țările Coroanei boeme, inclusiv în Moravia și Silezia. Au apărut mici comunități husite și în Regatul Poloniei, Lituania și Transilvania, dar care s-au mutat în Boemia după ce s-au confruntat cu intoleranța religioasă.”

 

Principii valdenzo-husite-(ana)baptiste

 

Principiile valdenzilor, posibil preluate ulterior de mişcarea husiților le putem găsi în descrierea raportului redactat de Giacomo delle Marche (Monteprandone, 1393 – Napoli 1476):

În raportul său scris, inchizitorul franciscan a rezumat principalele convingeri ale hușiților în 67 de puncte, a căror combatere şi persecuție și-a pus-o ca principala sarcină.

După cum scria în raport: „Acestea sunt convingerile  pe care le-am găsit și le-am distrus cu ajutorul Domnului ... :

1. Ca toată lumea să celebreze Cina Domnului cu pâine şi vin (Notă: adică împărtășirea pâinii și vinului credincioşilor, nu numai a pâinii, cum era practica la romano-catolici).

7. Că Fecioara Maria și ceilalți sfinți nu ne pot ajuta, doar Dumnezeu însuși.

12. Că nu trebuie să respectăm imaginile, pentru că în ele este un diavol care îşi bate joc de om, pentru că dacă un măgar este gonit în foc, îl va ocoli, dar reprezentarea /sculptura de pe cruce va arde până la ciot.

13. Că nu trebuie să ne facem nici pe Domnul Isus crucificat, nici crucea.

14. Că nu trebuie să facem semnul crucii.

15. Că nu trebuie să respectăm moaștele pentru că au fost inventate din lăcomie.

21. Că untdelemnul sfințit și ungerea cea din urmă și apa sfințită sunt fără valoare.

22. Că cristelnița este o invenție umană, pentru că Hristos a

botezat în râu.

27. Că ofrandele făcute pentru morți nu sunt de nici un folos.

28. Că Fecioara Maria nu trebuie pictată ca o curvă.

29. Că nu există purgatoriu.

32. Nu trebuie pictat papa când face liturghie, pentru că Diavolul îi învaţă și sunt demoni în jurul lui.

33. De acel blestem al papei nu trebuie să ne temem sau să îl luăm în seamă, pentru că atâta timp cât cineva blestemă – Dumnezeu binecuvântează.

34. Ca episcopul poate să se căsătorească cu o fecioară, iar monahismul şi legile mănăstireşti sunt o invenție a Diavolului.

38. Că marii preoți care blestemă poporul lui Dumnezeu sunt mădulare ale diavolului și ale antihristului.

40. Că trufașul vicar al lui Hristos (adică Papa) nu este vrednic nici măcar să fie păzitorul unui copil.

61. Că legea lui Hristos este suficientă pentru mântuire, fără legi inventate de oameni.

62. Că cei ce se închină la picturi (icoane) sunt idolatri”.

 

O altă legătură posibilă cu baptismul practicat de baptişii picarzi din Franţa, cunoscuţi de Caspar Ossig, ar fi putut veni dintr-o legătură a valdenzilor cu „arnoldiştii”.

Arnoldişti:

Arnoldiștii au fost o mișcare creștină proto-protestantă din secolul al XII-lea, numită după Arnold de Brescia (c. 1090 – June 1155) un susținător al reformei ecleziastice care a criticat marea bogăție și posesiuni ale Bisericii Romano-Catolice, în timp ce predica împotriva botezului copiilor și transsubstanțiării. . Ucenicii săi mai erau numiți „Publicani” sau „Poplecani”, nume care probabil derivă din Paulicieni (termenul „Publicani” ar fi folosit în general pentru orice eretic, chiar și trădător politic, prin Europa).

Arnoldiştii au fost condamnaţi ca eretici de Papa Lucius al III-lea în Ad abolendam în timpul Sinodului de la Verona din 1184.

Principiile arnoldiştilor vor fi mai târziu abordate de Bonacursus din Milano, c. 1190, în sa Manifestatio haeresis Catharorum, care a respins sărăcia apostolică arnoldistă și incapacitatea preoților păcătoși de a administra sacramentele.

Un alt posibil lider proto-baptist a fost Otto de Bamberg d. 30 iunie 1139, supranumit “apostolul Pomeraniei”, era împotriva botezului forţat la păgâni şi la copii şi a botezat creincioşii prin imersiune.

De la Wikipedia, „Petru de Bruys (cunoscut și ca Pierre De Bruys sau Peter de Bruis; fl. 1117 – c.1131) a fost un profesor religios francez medieval. El a fost numit ereziarh (conducătorul unei mișcări eretice) de către Biserica Romano-Catolică pentru că s-a opus botezului pruncilor, ridicării de biserici și venerării crucilor, doctrinei transsubstanțiarii și rugăciunilor pentru morți. O mulțime romano-catolică furioasă l-a ucis în 1131 sau în jurul lui.

Informațiile despre Petru de Bruys sunt derivate din două surse existente, tratatul lui Petru Venerabil împotriva adepților săi și un pasaj scris de Peter Abelard.”

Despre discipolul lui Petru Abelard, numit Petru de Bruys, găsim că a predicat 20 de ani în sudul Franţei, rebotezând populaţia din districtul său. A fost ars pe rug în anul 1126 d.H.)

Arnold de Brescia a fost ars pentru acelaşi motiv în anul 1155 d.H., în Italia. Urmaşii lui se numeau „arnoldişti”.

Toate acestea arată că problema botezului la matuitatea minţii, n-a fost propusă prima dată de baptişii sau anabaptişti, ci a fost o frământată cu mult timp înainte. De asemenea, putem spune că anumite mişcări cunoscute cu un singur nume ca anabaptişti sau husiţi nu au fost unitare, dar aveau origini comune.

 

Husiţii

 

Putem diseca originea acestor mişcări din diferite surse, una importantă find Wikipedia: „Biserica Moraviei sau Frații Moravi (cehă: Moravská církev sau Moravští bratři), în mod oficial Unitas Fratrum (latină: „Unitatea fraților”), este una dintre cele mai vechi confesiuni protestante din Creștinismul, datând din Reforma Boemiei din secolul al XV-lea și Unitatea Fraților (cehă: Jednota bratrská ) fondată în Regatul Boemiei, cu șaizeci de ani înainte de Reforma lui Luther.

 

Husiţii Moderați

 

Husiții mai conservatori (partidul moderat, sau ultraquistii), care l-au urmat mai îndeaproape pe Hus, au căutat să efectueze reforme, lăsând neatinsă întreaga ordine ierarhică și liturgică a Bisericii.

 

Programul lor este cuprins în cele Patru Articole din Praga , care au fost scrise de Iacov din Mies și convenite în iulie 1420, promulgate în limbile latină, cehă și germană. Textul complet are aproximativ două pagini, dar ele sunt adesea rezumate astfel:

 

    Libertatea de a predica Cuvântul lui Dumnezeu

    Sărbătorirea comuniunii sub ambele feluri (pâine și vin pentru preoți și laici deopotrivă)

    Sărăcia clerului și exproprierea proprietăților bisericești;

    Pedeapsa pentru păcatele de moarte indiferent de statură.

 

Părerile hușiților moderati au fost larg reprezentate la universitate și în rândul cetățenilor din Praga; s-au numit deci Partidul de la Praga, dar și Calixtini (latină calix calice) sau Utraquisti (latină utraque ambele), pentru că ei subliniau articolul al doilea al Pragai, iar potirul le-a devenit emblema.

 

Husiţii Radicali

 

Partidele mai radicale, taboriții, orebiții și orfanii, s-au identificat mai îndrăzneț cu doctrinele lui John Wycliffe , împărtășind ura sa pasională față de clerul monahal și dorința lui de a readuce Biserica la presupusa ei condiție în timpul apostolilor. Aceasta a necesitat înlăturarea ierarhiei existente și secularizarea posesiunilor ecleziastice. Mai presus de toate, ei s-au agățat de doctrina lui Wycliffe despre Cina Domnului , negând transsubstanțiarea,  și acesta este punctul principal prin care se disting de partidul moderat, ultraquistii.

 

Radicalii au predicat „suficientia legis Christi” — legea divină (adică Biblia ) este singura regulă și canon pentru societatea umană, nu numai în biserică, ci și în chestiunile politice și civile. Ei au respins prin urmare, încă din 1416, tot ceea ce credeau că nu avea niciun temei în Biblie, cum ar fi cinstirea sfinților și a imaginilor, posturile , sărbătorile de prisos, jurământul, mijlocirea pentru morți, Spovedania auriculară, indulgențele, sacramentele lui Confirmarea și Ungerea bolnavilor și și-au ales proprii preoți.

 

Radicalii aveau locurile lor de adunare în toată țara. Primul lor atac armat a căzut asupra orășelului Ústí, pe râul Lužnice, la sud de Praga (sezimovo Ústí de astăzi). Cu toate acestea, deoarece locul nu s-a dovedit a fi apărat, s-au stabilit în rămășițele unui oraș mai vechi pe un deal nu departe și au fondat un oraș nou, pe care l-au numit Tábor (un joc de cuvinte, deoarece „Tábor” nu însemna doar „tabără” sau „tabără” în cehă , dar este și numele tradițional al muntelui pe care se aștepta să se întoarcă Isus; vezi Marcu 13 ); de aceea au fost numite Táborité (Taborite). Ei au cuprins forța esențială a hușiților radicali.

 

Scopul lor era să-i distrugă pe dușmanii legii lui Dumnezeu și să-și apere împărăția (care se aștepta să vină în scurt timp) cu sabia. Viziunile lor de la sfârşitul lumii nu s-au împlinit. Pentru a-și păstra așezarea și a-și răspândi ideologia, au purtat războaie sângeroase; la început, ei au respectat un regim strict, punând cele mai severe pedepse atât pentru crimă, cât și pentru greșeli mai puțin grave, cum ar fi adulterul, sperjurul și cămătă, și au încercat, de asemenea, să aplice standarde biblice rigide ordinii sociale a vremii. Taboriții au avut de obicei sprijinul orebiților ( numiți mai târziu Orfani), o sectă boemă de est a husitismului cu sediul în Hradec Králové.”

 

Husiţii de la Lhota

 

Husiţii de la Lhota, Moravia (Boemia), au o istorie aparte în husitism, deoarece ei practicau botezul adulţilor, iar atunci când au fost nevoiţi să ia calea pribegiei, şi au ajuns în Germania, au dus cu ei convingerile lor, printre care şi cea cu privire la botezul la maturitate, refuzând botezul bebeluşilor.

 

ORIGINEA ANABAPTIŞTILOR

PERIOADA TIMPURIE (1516 — 1556)

 

Către anul 1524 multe biserici ale fraţilor din Germania care datau încă din primele timpuri ale Reformei Protestante, au readus ceea ce fusese întrerupt de autorităţile papale la Lhota în 1467, adică au declarat independenţa lor ca congregaţie de credincioşi şi hotărîrea lor de a se ţine numai de învăţăturile Scripturii (Sola Scriptura!). Ca şi altă dată, la Lhota (Moravia, Cehia), botezau atunci prin afundare în apă, numai pe aceia care credeau şi se pocăiau, devenind astfel fraţi credincioşi. Este foarte probabil că anabaptismul are legătură cu husiţii de la Lhota, din Boemia – vechiul nume al Cehiei, husiţi care nu practicau botezul pruncilor.

Datorită acestei practici, li s-a dat un nume nou de „anabaptişti" (adică rebotezaţi) cu toate că fraţii au respins acest nume ca fiind un epitet insultător, destinat să dea impresia că ei au întemeiat o nouă sectă.

Cu timpul acest nume a fost aplicat oamenilor violenţi, a căror obiceiuri şi principii erau contrare orînduirii şi moralei.

Fraţii nu aveau nici cele mai neînsemnate legături cu aceştia din urmă, însă întrebuinţîndu-se acelaş cuvînt pentru unii şi alţii, persecutorii puteau justifica purtarea lor şi părînd că voiesc ca să suprime desordinele. Ceea ce s-a petrecut altădată, s-a reînnoit însecolul al XVI-lea. Bibliile lor, literatura creştină moştenită sau publicată de aceşti fraţi a fost distrusă şi istoria lor a fost rescrisă de către adversarii lor. Cu privire la violenţa neîmblînzită a limbii, întrebuinţată în acel timp în controversele religioase, este mai mult decît necesar de a se cerceta tot ceea ce a supravieţuit din scrierile şi rapoartele privind aceste congregaţiuni independente.

 

 

Părerile unora despre grupărie numite „anabaptiste” (rebotezătoare) de-a lungul timpului

 

Numele de Anabaptism a fost dat acelei mişcări ce s-a dezvoltat în timpul Reformei din secolul XVI a cărei caracteristică generală a fost protestul faţă de „botezul” pruncilor practicat de „Biserica” Romano-Catolică şi de „Bisericile” Protestante, „botez” pe care îl considerau nescriptural şi invalid. Cuvântul „Anabaptist” înseamnă „re-botezător” şi a fost aplicat lor de către duşmani, în sens peiorativ. Ei considerau că botezul valid era doar cel aplicat unor persoane suficient de mature pentru a-şi exprima propria credinţă în Cristos.  Între ei, se numeau „fraţi” şi doreau să fie cunoscuţi sub numele de „creştini”. Insistau atât de mult asupra acestui aspect, încât numele general prin care sunt cunoscuţi între simpatizanţii lor este acela de „Fraţi” (Fraţii Elveţieni, Fraţii Germani, Fraţii Moravieni, etc.).

Se opuneau clerului şi credeau în egalitatea tuturor membrilor în biserică. Credeau că urmarea lui Cristos însemna trăirea unei vieţi de perseverenţă spre sfinţenie. Aveau credinţa că fiecare om este liber să aleagă ce doreşte să creadă sau în ce biserică să fie membru, indiferent de statul în care se află.

Încă de la început trebuie subliniat că în categoria „Anabaptiştilor”, oponenţii lor au inclus orice grupare care se opunea „botezului” pruncilor şi asocierii Bisericii cu autorităţile seculare. Astfel, vom întâlni sub această denumire atât grupuri paşnice, cât şi revoluţionare, cât şi fanatice.

Mişcarea Anabaptistă se încadrează în ceea ce istoricii numesc „aripa stângă a Reformei” sau „Reforma radicală”. Această aripă cuprindea o largă varietate de idei şi de grupuri între care nu exista cooperare, ci mai degrabă rivalitate.

Henry Bullinger, secundul lui Zwingli, a încercat o clasificare a lor, sugerând existenţa a treisprezece grupări diferite (vezi Christian, A History of the Baptists, Vol. 1, p. 87), dar numărul grupărilor era chiar mai mare. Sebastian Franck, un alt contemporan, nota varietatea existentă printre radicali: „mi se pare că nu există doi care să fie de acord unul cu altul în toate punctele” (Christian, op. cit., p. 87).

Johann Mosheim a văzut aceasta când a scris, în 1726, „Fundamentele istoriei ecleziastice”: „Dacă originea acestei secte discordante care a cauzat atâta pagubă atât în comunitatea civilă cât şi în cea religioasă trebuie căutată în Elveţia sau în Olanda şi Germania, sau în vreo altă ţară nu este important de ştiut şi imposibil de determinat pe deplin. În opinia mea, nu se poate afirma decât că în acelaşi timp, – adică nu mult după începerea Reformei de Luther – s-au ridicat oameni de acest fel în mai multe ţări diferite. Aceasta se poate deduce din faptul că aproape toţi liderii timpurii de o anumită vază printre Anabaptişti erau fondatori ai unor secte diferite. Căci deşi toţi aceşti reformatori ai bisericii, sau mai degrabă, aceşti proiectanţi de biserici noi, sunt numiţi Anabaptişti, deoarece toţi negau că pruncii sunt subiecţii potriviţi pentru botez şi botezau din nou solemn pe cei ce fuseseră botezaţi în pruncie, cu toate acestea, chiar de la început, la fel cum este şi astăzi, erau împărţiţi în grupuri variate care se contraziceau şi disputau asupra unor puncte nu de mică importanţă” (p. 686).

Fritz Blanke, în „Anabaptism and the Reformation” spune: „Pe lângă canalul principal al Reformei, curgeau trei alte curente: Anabaptismul, spiritualismul şi anti-Trinitarianismul. Deşi existau tranziţii şi fenomene de frontieră între aceste curente, ele pot totuşi fi socotite ca diferite în esenţă. Anabaptismul la rândul său poate fi împărţit în patru ramuri: Fraţii Elveţieni, Fraţii hutteriţi în Moravia, Melchioriţii, notorii pentru împărăţia lor apocaliptică de la Munster, 1534-35; şi Menoniţii.” (Hershberger, The Recovery of the Anabaptist Vision, p. 57).

Mai recent, George Williams a realizat una din cele mai complete catalogări a diferitelor grupări care formau împreună „aripa stângă a Reformei”. „Toţi participanţii în Reforma Radicală au avut în comun dezamăgirea faţă de aspectele morale ale Protestantismului teritorial, aşa cum a fost articulat de Luther şi Zwingli, şi o negare directă a mai multor doctrine şi instituţii ale acestuia. Printre disidenţi în Reforma Radicală există trei mai grupuri: Anabaptiştii propriu zişi, Spiritualiştii şi Raţionaliştii „Evanghelici.” (Spiritualist and Anabaptist Writings, p. 20)

Raţionaliştii evanghelici erau în mare majoritate unitarieni (anti-trinitarieni). Erau numeroşi în Polonia şi Transilvania, unde în a doua jumătate a sec. XVI trecuseră la socinianism. Reprezentaţii lor sunt Michael Servetus, Faustus şi Laelius Socinus, iar în Geneva lui Calvin, îi aveau de partea lor pe Castellius şi Crellius, unii din cei mai înfocaţi apărători ai libertăţii conştiinţei.

Spiritualiştii erau numiţi astfel deoarece credeau în inspiraţia imediată a Duhului. Puneau accent pe „cuvântul interior”, considerându-l superior Scripturilor scrise. Urmăreau crearea unei biserici noi, de credincioşi, dar nu considerau necesară o întoarcere la modelul Noului Testament. Respingeau botezul în general, la fel ca celelalte sacramente. Se opuneau asocierii Bisericii cu puterea civilă. Erau porecliţi „Schwarmer”, entuziaşti, fanatici.

Williams indentifică 3 mari tabere între spiritualişti: raţionaliştii (Sebastian Franck este cel mai reprezentativ); evanghelicii (Caspar Scwenckfeld este cel mai reprezentativ) şi revoluţionarii (Thomas Muenzer şi Andreas Carlstadt, fostul asociat al lui Luther). Revoluţionarii vesteau sfârşitul iminent al ordinii sociale şi instaurarea Împărăţiei lui Cristos. Muenzer a devenit liderul religios al Războiului Ţărănimii (1524-1525), încercând să instaureze cu sabia Împărăţia paşnică a lui Cristos.

Anabaptiştii, la rândul lor, sunt clasificaţi de Williams în 3 mari grupuri: evanghelici, contemplativi şi revoluţionari. Cu toţii voiau o biserică spirituală. Toţi botezau adulţii. Toţi militau pentru libertate religioasă. Cu toate acestea, cele trei grupări difereau unele de altele în puncte importante, iar cooperarea dintre ele, în rarele momente când exista, era redusă.

Aşa numiţi: „Evanghelicii” reprezentau principalul curent al Anabaptismului. Printre liderii lor mai cunoscuţi se regăseau: în Elveţia: Conrad Grebel (ca. 1498-1526), Felix Manz (ca. 1498-1527), Georg Blaurock (ca. 1492-1529); în landurile germane sudice, Austria şi Moravia: Michael Sattler (ca. 1490-1527), Wilhelm Reublin (m. după 1559), Balthasar Hubmaier (1480?-1528), Pilgram Marpeck (m. 1556); în Olanda: Menno Simons (1496-1561), Dietrich (Dirk) (1504-1568) şi Obbe Philips (ca. 1500-1568), în prima parte a lucrării sale. Erau caracterizaţi ca oameni cu standarde morale, erau paşnici şi lucrativi. Credeau în libertatea individului de a crede ceea ce îi dicta conştiinţa, credeau într-o biserică constituită din credincioşi veritabili, separată de stat şi de lumea necredincioasă. Se împotriveau uzului armelor şi refuzau să jure sau să servească drept magistraţi, deşi se supuneau ordinelor autorităţii civile.

Din corpul principal al Anabaptiştilor aşa numiţi: „evanghelici”, s-au desprins hutteriţii, un segment important condus de Jacob Hutter, care practicau comunitarianismul (posesia în comun a tuturor bunurilor comunităţii).  

Între anii 1693 şi 1698 între menoniţi elveţieni şi cei din sudul Germaniei a avut loc o mare ruptură. Urmându-l pe Iacob Amman, menoniţi din Alsacia şi o parte din cei din Elveţia, au creat mişcarea Amiş.

Anabaptiştii contemplativi erau cei care, la fel ca Spiritualiştii, puneau un puternic accent pe iluminarea Duhului. Priveau „cuvântul interior” şi litera Scripturii ca 2 talere ale aceleiaşi balanţe. Reprezentanţii lor de seamă au fost Hans Denck (ca. 1500-1527) (pentru un timp el a fost liderul Anabaptiştilor Evanghelici din Augsburg), Hans Hut (m. 1527), (în ultimii săi ani, însă, a lucrat printre Anabaptiştii evanghelici), Ludwig Hatzer (1500-1529), Adam Pastor (m. între 1560-70). Denck şi Hatzer au colaborat la traducerea profeţilor mari din ebraică în germană, anticipând cu cinci ani traducerea lui Luther. Decesul în exil al lui Denck şi execuţia lui Hatzer au oprit traducerea întregului Vechi Testament.

Anabaptiştii Revoluţionari erau cei care insistau asupra instaurării „teocraţiei” lui Cristos pe pământ. Aceştia se bazau pe profeţiile Vechiului Testament şi pe propria „inspiraţie divină”. Liderii lor, Melchior Hoffman şi Jan Matthijs se considerau cei doi profeţi din cartea Apocalipsei. Matthijs prevestea venirea apocalipsului şi a Împărăţiei, care avea să aibă capitala în oraşul german Munster. După ce au reuşit să pună mâna pe cetate şi să alunge întreaga opoziţie (1534), în aşteptarea venirii lui Mesia, Matthijs şi apoi succesorul său, Jan Bockold de Leyden au condus oraşul asediat de trupele episcopale şi nobiliare spre abuzuri grosolane, printre care şi poligamia.

După tragicul sfârşit al dezordinilor de la Munster (iunie 1535), atât Catolicii cât şi Protestanţii s-au grăbit să îi identifice pe toţi Anabaptiştii cu acel grup de fanatici. Rezultatul a fost un teribil val de persecuţie, în urma căruia multe mii de Anabaptişti nevinovaţi au căzut pradă săbiei călăilor sau focului rugului.

 

Valdenzii

 

Pierre Valdes sau Vaudès (n. 1140, Lyon, Regatul Franței – d. 1217) a fost un negustor bogat din Franța, care a trăit în secolul al XII-lea.

 

În această perioadă, în care ierarhia Bisericii Romano-Catolice deținea monopolul cunoașterii în ceea ce privește Biblia, Valdes a finanțat traducerea Evangheliilor și a altor cărți biblice în limba vorbită de oamenii de rând din sud-estul Franței. El a renunțat apoi la afacerile sale și s-a dedicat predicării Evangheliei. În scurt timp i s-au alăturat multe persoane, iar în 1184, papa Lucius al III-lea l-a excomunicat împreună cu cei care i s-au alăturat.

 

Cu timpul, membrii acestor grupuri de predicatori orientați spre Biblie au devenit cunoscuți drept valdenzi. Aceștia pledau pentru o întoarcere la convingerile și practicile creștinismului timpuriu. Ei respingeau convingerile și practicile catolice tradiționale, printre care se numărau absolvirea de păcate, rugăciunile pentru cei morți, purgatoriul, închinarea la Maria, rugăciunile adresate „sfinților“, botezul pruncilor, adorarea crucifixului și doctrina transsubstanțierii.

 

Valdenzii au fost adesea ținta atacurilor crunte din partea puterii publice.

 

Istoricul american Will Durant descrie situația existentă în timpul campaniei pornite de regele Francisc I al Franței împotriva lor:

 

    „Pretinzând că valdenzii au format o conspirație trădătoare împotriva guvernului, cardinalul de Tournon l-a convins pe regele bolnav și nesigur să semneze un decret, la 1 ianuarie 1545, prin care toți valdenzii care fuseseră găsiți vinovați de erezie trebuiau să fie condamnați la moarte... Într-o săptămână (12–18 aprilie), mai multe sate au fost arse până la temelii; într-unul dintre aceste sate au fost măcelăriți 800 de bărbați, femei și copii; în două luni au fost uciși 3.000 de oameni, 22 de sate au fost șterse de pe fața pământului, 700 de bărbați au fost trimiși la galere. Douăzeci și cinci de femei îngrozite s-au refugiat într-o peșteră, unde au fost asfixiate, deoarece s-a aprins un foc la gura peșterii“.

 

Iată cum a descris Durant efectul persecuțiilor poruncite de rege asupra celor care au remarcat statornicia valdenzilor:

 

    „Curajul martirilor a dat demnitate și strălucire cauzei lor; mii de martori oculari au fost în mod sigur impresionați și tulburați, persoane care, dacă n-ar fi văzut aceste execuții înfiorătoare, nu s-ar fi sinchisit, probabil, niciodată să-și schimbe credința pe care o moșteniseră“.

 

Valdenzii au pregătit terenul înaintea Marii Reforme iniţiată de Luther, însă Anabaptiştii sunt moştenitorii suferinţelor ai acestei mişcări de martiri, fapt pentru care trebuia să existe o legătură între ei. Câţiva reprezentanţi importanţi ai acestei şcoli sunt istoricii Keller, Vedder, Christian, Jarrel, Verduin.

Astfel se explică cum Anabaptismul având jar, a luat foc (avânt), în Elveţia, Germania, Olanda, şi în alte părţi ale Europei occidentale. Schaff : „Opiniile radicale s-au răspândit cu mare rapiditate sau au apărut simultan, în Berna, Basle, St. Gall, Appenzell, pe tot cursul superior al Rinului, în partea sudică a Germaniei şi Austria” (op. cit., vol. VIII, p. 58). Creşterea lor extraordinară nu poate fi explicată decât prin existenţa unei continuităţi ai unor grupuri anabaptiste, chiar dacă nu a fost numită astfel.

Un alt argument adus de unii pentru a susţine că anabaptiştii au o origine mai veche de începutul sec. XVI d.H, este că începutul Anabaptismului nu poate fi atribuit unui singur lider, nici măcar unui grup. ei au apărut deodată, în diferite ţări ale Europei sub influenţa unor lideri cu caractere şi opinii diferite. Este improbabil ca mai mulţi oameni în acelaşi timp să ajungă la concluzii similare, fără să fie o legătură directă sau indirectă între ei.

 

ADUNAREA PELERINĂ

 

De-a lungul timpului au existat multe mişcări ale fraţilor pocăiţi, cunoscuţi sub diferite nume. Uneori în timpuri vitregi au fost persecutaţi şi expulzaţi sau prigoniţi până la moarte, de autorităţiile papale şi ortodoxe. Aşa au ajuns dintr-o ţară în alta, ducând Vestea Bună până la marginile pământului:

-      Cand va vor prigoni intr-o cetate, sa fugiti intr-alta. Adevarat va spun ca nu veti ispravi de strabatut cetatile lui Israel pana va veni Fiul omului. (Mat.10:23)

-      Voi napastuiti pe orfan, prigoniti pe prietenul vostru. (Iov.6:27)

-      Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor! (Mat.5:10)

-      ne ostenim si lucram cu mainile noastre; cand suntem ocarati, binecuvantam; cand suntem prigoniti, rabdam; (1Cor.4:12)

-      prigoniti, dar nu parasiti; trantiti jos, dar nu omorati. (2Cor.4:9)

-      De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti. (2Tim.3:12)

-      au fost ucisi cu pietre, taiati in doua cu ferastraul, chinuiti; au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati cu cojoace si in piei de capre, lipsiti de toate, prigoniti, munciti - (Evr.11:37)

-       

Istoria acestor fraţi prigoniţi a fost scrisă de EH Broadbent.

Edmund Hamer Broadbent (15 iunie 1861 – 28 iunie 1945) a fost un misionar și autor creștin. Născut în Crumpsall, Lancashire, Anglia, Broadbent a funcționat sub auspiciile mișcării Adunările Fraţilor cunscuţi ca Plymouth Brethren.

 

Lucrarea sa misionară din 1900 până în anii 1920 l-a dus în Austria, Belgia, Egipt, Germania, Polonia, Rusia, Turcia, statele baltice, America de Nord și de Sud și Uzbekistan. Vorbea fluent franceză și germană și știa puțin rusă.

 

Cartea lui Broadbent, The Pilgrim Church (Adunarea Pelerină), publicată pentru prima dată în 1931, este o istorie alternativă a bisericii, neînregistrată de istoria seculară. Acesta acoperă istoria multor biserici mici de-a lungul veacurilor care au încercat să urmeze modelul bisericii din Noul Testament, ceea ce el a considerat succesul celor care au urmat modelul stabilit de apostoli și consecințele pentru bisericile care s-au îndepărtat de model. El se uită pe larg la multe grupuri, cum ar fi paulicienii, bogomilii, nestorienii, valdenzii, anabaptiștii, hutteriții, metodiștii, menoniții ruși și frații menoniți. El a clasificat bisericile primitive timpurii în anabaptiste și ia clasificat pe Frații Moravi ca rădăcini istorice ale Mișcării Fraților de mai târziu.

 

John Bjorlie a scris că Broadbent era un „domn englez cu aspect ordonat, cu o latură livrestică, care a descoperit modalități de a se strecura în și din țările pe care alții le-au presupus că sunt „uși închise”. Nu era un om mare, iar maniera lui plăcută, uşurată, nu ţi-ar fi evocat imaginea misionarului neînfricat.”

 

Broadbent s-a căsătorit cu Dora Holiday în Bradford în 1891 și împreună au avut opt copii.

Broadbent a murit la Stoke-on-Trent la 28 iunie 1945.

 

Broadbent a fost în România cel puțin în 1899:

„VIZITA LUI E.H. BROADBENT IN ROMANIA

In 1899 E.H. Broadbent de la „Free Christians Congregations in England” (Congregatiunile Crestine Libere din Anglia) a vizitat credinciosi armeni din Constanta � Marea Neagra, credinciosi pe care ii cunostea de mult timp.

Din Constanta, el s-a dus la Bucuresti. Acolo, el a gasit doar un grup mic de credinciosi baptisti germani. El a ajuns la concluzia ca, in Bucuresti si in tara Romaniei nu exista nici macar un singur loc in care Evanghelia sa fi fost propovaduita in limba romana. Auzind injuraturile si limbajul vulgar a oamenilor de pe strada, observand comportamentul firesc al altora, Broadbent a fost intristat profund si a inceput sa planga; a lasat geanta pe trotuar, a ingenunchiat si s-a rugat cu voce tare. Plangand a cerut Domnului sa fie indurator si sa salveze Romania. Cand Broadbent s-a intors in Anglia, le-a spus prietenilor sai despre Romania si i-a incurajat sa se roage pentru aceasta tara. De asemenea, a scris un articol despre Romania, intr-o revista de misiune, indemandu-i pe toti sa se roage pentru Romania si a apelat la misonari sa se duca acolo si sa predice Evanghelia.

 

MISIONARUL ELVETIAN FRANCIS BERNEY 1899-1909

Articolul lui Broadbent a fost citit de un misionar elvetian, Francis Berney, care preda la Scoala Biblica din Tunisia, Africa. Berney si un coleg de la Scoala Biblica, Charles Aubert, au inteles ca Dumnezeu ii calauzeste catre Romania. Berney a sosit in Bucuresti pe 30 septembrie 1899, insotit de sotia sa Madeliene si de cea de a doua fata, Zelie, impreuna cu Charles Aubert. Imediat si-au inceput lucrarea, Berney si Aubert, cu cei care vorbeau franceza. Dupa ce au invatat limba romana, serviciile divine erau tinute si in limba romana. Se intalneau pentru rugaciune si studiu in casa lui Berney. De obicei, serveau ceai, iar dupa slujba urmau discutii pe teme spirituale. Dupa un an, era nevoie de un spatiu mai larg. (octombrie 1900).

 

Berney a tradus si tiparit cateva parti din Evanghelie, sub forma de tractate si brosuri. Acestea erau oferite tuturor celor care doreau sa citeasca. Sotia lui Berney a inceput un studiu pentru tinerele femei si de asemenea le invata despre treburile gospodaresti.

 

Deoarece Cuvantul lui Dumnezeu a fost semanat, multe suflete s-au intors la Dumnezeu. In 1901, au avut loc 5 botezuri apoi au urmat alte 26 in urmatorii ani, pana in 1909. In 1908, Berney a inceput sa tipareasca revista „Vestea Buna”, iar adunarea s-a mutat la Pallady nr.67, unde au continuat sa se intalneasca pana in 1925.”

Sursa: Wikipedia şi http://saiioan.blogspot.com/2011/06/istoricul-bisericii-crestine-dupa.html